Category Archives: subiectiv

Cum moare o casa (numarul 7 strada Buzesti)

Posted on by
10

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

buzesti case vechi

casa buzesti4

strada buzesti noiembrie 2010

cladire modernista buzesti

detalii fatada buzesti

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading →

Arhitectura spatiului interior – suflete frumoase

Posted on by
Reply

Arhitectura incepe de la un gand frumos infasurat in materialitate. Un suflet frumos se defineste prin locul geometric catre care converg ganduri sensibile, loc inscris in spatiul demarcat de limitele fiintei.

Spatiul sufletului este un teren cu topografie greu de inregistrat si imaginat. Sunt sufletele goale in care gandurile ricoseaza intre aceeasi pereti stramti, similari cu cei ai unui apartament confort 2 fara vedere – alta decat in curtea interioara a unor idei preconcepute. Lumina e murdara si compromisa de vecinatatea zidurilor cenusii din care viata isi trage seva. Si sunt suflete care creeaza nemarginitul prin subterfugii ale ingeniozitatii ca intr-o eterna banda moebius. Suflete ce reusesc sa deschida prin cateva cuvinte ferestre si usi improbabile catre noi spatii pline de frestre si usi ce la randul lor se multiplica la nesfarsit.

Astfel de suflete sunt cele evocate prin scrisorile din volumul ce frumos reuneste sub titlul de  “Minunea timpului trait” corespondenta cu Pia Pillat purtata de Monica Pillat si Lily Teodoreanu. In scrisorile incluse in volum sunt relevate suflete de varste diferite care se regasesc in bogatie si generozitate printr-un unificator sentiment de iubire.

Unele dintre aceste suflete se povestesc (sau “deapana” dupa cum alege termenul Monica Pillat) pe ele insele prin scrisori (Monica Pillat, Lily Teodoreanu) , altele sunt  re-inviate si reinterpretate ca esenta prin scrisori (manana, Dinu Pillat si Cornelia Pillat) si mai este in plus un suflet care face toata aceasta spovedanie ( drum din sine si catre sine) posibila – Pia Pillat. Pia Pillat este pentru ele asemeni unui turnesol ce le releva adevarata esenta, le da ocazia realizarii unui drum intiatic a carui vocatie era déjà innascuta.

Inceputul acestui drum initiatic se citeste in scrisorile Monicai Pillat – ea parcurge distanta de la copilarie catre adolescenta si maturitate etica si sufleteasca pe un drum ghidat sinuos asemeni drumului spre casa dus de Dorothy pe cararea de caramizi galbene. Drumul incepe prin descoperirea cu bucurie candida a lumii si continua prin cunoasterea prin iubire a  oamenilor ce compun lumea in varianta mininiaturala reprezentata prin familie.

Drumul isi schimba directia de la exterior catre interior (transformandu-se intr-o adancire telescopica in sine) in momentul in care ea realizeaza ca existenta sa in lume este o extensie in timp a unei experiente consumate si insumate a familiei din care face parte iar drumurile parcurse individual de fiecare nu se separa niciodata ci ce innadesc ca un fir de sfoara ce infasoara timpul. Acelasi suflet traieste in toti si se transmite si decanteaza cu fiecare generatie care trece iar timpul pierdut este doar cel neasumat si parcurs cu ochii legati fata de identitatea proprie.

Spatiul interior al sufletului Monicai Pillat rezoneaza perfect cu frumusetea pe care stie sa o vada in exterior, atat in oameni cat si in natura. Sufletul sau are acces direct catre spatiile fanteziei personale dar si catre spatiile altor imaginatii rude ca nivel de complexitate, catre vistieriile de ganduri sensibile mostenite si catre prezentul etern surprinzator prin fragilitatea si evanescenta frumusetilor ce le ofera. Dupa cum foarte frumos spune ea insasi, viata sa nu este o viata a evenimentelor exterioare ci una a dezlegarii minutioase a micilor minuni accesibile in viata:

“viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au relevant direroasa frumusete de a fi vie”.

La celalt capat al drumului initiatic sta Lily Teodoreanu (Stefana Velisar ca pseudonim literar). Portretele facute ei de catre Pia Pillat (in Zbor spre libertate) si de Cornelia Pillat par sa se suprapuna intre ele dar si peste gandurile notate in scrisorile ei. Lily Teodoreanu creaza o lume interioara plina de memorie ca o casa batraneasca, plina de colturi umbrite si amintiri depuse in straturi de praf si foi ingalbenite scrise de mana, inchise intre  perdea grele de catifea. Ea reprezinta probabil prototipul esentei feminine (in varianta idealizata) dominate de iertare generoasa, vesnica daruire prin sacrificiu de sine si nobila blandete. Pentru toti pe care ii cunoaste ea este acel “acasa” a carui simpla existenta genereaza siguranta si liniste sufleteasca. Lily Teodoreanu are acces direct prin blandetea firii sale catre lumea incremenita a trecutului din care isi culege si in care isi cultiva credinta in bine si in corectitudine morala. Masa sa este o masa a umbrelor, casa un camin al iertarii si impacarii cu sine si cu lumea. Din acest motiv si iesirea sa din scena vietii este treptata si discreta ca a unei umbre delicate ce nu se desprinde de cei dragi inainte de a se asigura ca a lasat toate cheile de intoarcere si toate cuvintele de care vor avea nevoie la un moment dat in viata.

……………………………….

Intorsi in prezent ne regasim rupti intre zile distonante , franti intre ganduri ce nu apuca sa se desavarseasca din cauza schimbarilor ce ne repozitioneaza constant in lume, intr-o vesnica asteptare crispata in fata agresiunilor venite din mediul imediat . Ascenza pare negata intr-o lume in care viata publica e guvernata de agresivitate, parvenire materiala si culturala, lipsa de autenticitate a trairii si valorii. Bornele normalitatii inca ramase sunt persoane impinse in umbra si neputinta de majoritatea aflate in goana catre agonisiri facile.

Este usor sa-ti uiti identitatea , esti incurajat chiar sa o faci, sa te lepezi de memorie in schimbul unor straie  de imprumut stralucitoare si livrate in marimi standard.

In cele mai multe cazuri pentru a te putea imbraca cu noile straie trebuie sa deprinzi sa uiti ce pretuiesti si sa te ascunzi si rusinezi de ce visezi, timp in care esti invatat care sunt visele corecte si asteptarile potrivite. Rareori ai insa ocazia sa dai de camere fermecate in care gandurile comprimate se despletesc si (re)invata sa fie line. Simti caldura patrunzandu-te ca lumina unui foc de vatra intr-o casa batraneasca in care vesnicia nu pare imposibila. Este o casa de imprumut, dar totusi un “acasa” pe care nu il sperai. Te gasesti intr-o camera cu mii de ferestre catre toate colturile de trecut uitate catre care esti indemnat sa privesti cu seriozitate, intelegere si responsabilitate . Pe pereti vegheaza pozele tuturor sufletelor care te-au facut sa fii ceea ce esti sau ar trebui sa fii. Iar usile optiunilor sunt toate deschise desi stii prea bine ca tot ce-ti poti dori este déjà inauntru, acolo unde nimeni niciodata nu poate distruge nimic daca tu alegi asta.

Sufletul unor personae ca Monica Pillat si Lily Teodoreanu sunt astfel de camere fermecate , spatii interioare nesperate si totusi atat de necesare. Exista suflete care se pot ridica in zbor singure indiferent de vremuri avand in vistieria sufletului suficiente bogatii decelate in generatii de viata intelectuala incat sa poata strabate singuri si fara indoieli orice pustiu. Pentru noi restu este nevoie de astfel de persoane si de certitudinea existentei lor spre a ne putea ridica dupa fiecare eventuala prabusire si visa departe.

corolar, niste articole  interesante aici si aici

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NJrjm9VaBSE&feature=related]

de toamna

Posted on by
5

Toamna ferestrele se transforma in faruri ce conduc catre “acasa” si apropie ideea de “acasa”. Atunci cand ploua foarte mult blocuri si case intregi se transforma in corabii ce se scufunda incet in tacerea micilor ritualuri casnice ale locatarilor si intunericul strazilor.

Toata lumina inmagazinata in timpul verii dogoreste acum dinlauntru, de unde trimite inafara raze portocalii de caldura de dupa perdele prafuite si vechi. Cum toata caldura s-a scurs demult deja inauntru cladirilor, noi cei de afara ramanem doar cu frigul, intunericul si vantul ce ne poarta catre spatiile calde ale interiorului.

Toamna insa nu schimba doar ferestrele, ci punandu-ne o pereche de ochelari colorati in nuante de portocaliu pe nas ne schimba orasul din jur. Zilele au o risipa mai mare de lumina de cand perdeaua mea de funze din fata geamului a ruginit si a inceput sa-si dea la iveala urzeala iar diminetile sunt mute si inecate in ceata groasa. Fiecare zi incepe printr-un sotron jucat intre balti ce reflecta nori , crengi strambe si oameni rareori drepti.

Casele sunt tot mai gol expuse printre degete de crengi iar plimbarea oamenilor intr-un tranzit constant ca viteza si densitate se transforma intr-o perdea transparenta si unduitoare ce substituie perdeaua vegetala pierduta. Pe masura ce realitatile din jur sunt tot mai nude de vegetatie si dezbracate de lumina , ne ascundem acum tot mai mult in haine, ganduri si vise.

Orientarea se face acum mai putin dupa punctele cardinale si mai mult dupa repere subiective si parfumuri. Casele vechi se gasesc cel mai usor dupa mirosul strugurilor din viile ce se ghicesc dupa porti mari si garduri inalte. Gradinile se simt prin mirosul de iarba taiata iar curtile de biserci de cartier se anunta cale de cateva strazi distanta prin mirosul cimbrisorului din curte.Daca te ratacesti vreodata e suficient sa inchizi ochii ca sa gasesti calea. Alternativ exista o escorta de elita de pisici gata sa te ghideze oricand in orice colt pierdut al orasului.

Pentru mine toate toamnele de pana acum se lipesc una peste alta ca perechi de frunze uscate, toate de aceeasi marime, suprapuse imperfect, ruginite in culori fanteziste, cazute sub adieri venite din orizonturi diferite. Anii copilariei sunt lipiti prin frunze de prezent si de viitorul implicit. Funze pe  care am calcat neglijent in drum grabit spre scoala demult se regasesc sub frunze peste care s-au taiat drumurile agitate din anii de facultate .Peste ele cad agale alte frunze in timp ce cu umbrela mea cu raza de jumatate de metru, de un negru ce decupeaza perfect orizontul ma indrept acum sub ploaia constanta spre casa.

Drumul meu se esaloneaza mereu riguros in tramvaie-cutii, luminate vag si leganate agale pe sine serpuitoare de metal. Literele se confunda pe foile ingalbenite de lumina pala a becurilor intrerupta la hurducaturile mai puternice. Uneori din cauza miscarii mi-e teama ca literele sa nu se risipeasca pe jos printre bocancii murdari din jur. La fiecare statie usile deschise creeaza un vant ce rascoleste paginile si ravaseste parul si gandurile.Pana la capatul drumului mai raman eu, lumina galbena, scaunele tocite de plastic si vagonul – recipient ce tremura in scartait metalic. Afara printre balti ce fulgera la fiecare miscare ploi de lumina in adancime se strecoara caini si hartii duse de vant. Mai am acum de parcurs doar un drum scurt masurat in pasi si traiectorii de picaturi de ploaie cazute piezis.

Ajunsa acasa, ma ascund in acel inauntru luminos si mocnind de caldura spre care m-au calauzit toate luminile corabiilor de ocazie din ploaia de afara. Iar pe masura ce pleoapele se inchid in aburii calzi si prietenosi de ceai din casa un mare “va urma” cade pe cortina imaginara si alt drum se croieste catre zonele solare zavorate in amintire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=B6kKy4cKBtI&feature=related]

Alte scrisori pierdute.

Posted on by
2

…Mai tarziu insa mi-am dat seama ca scrisorile pierdute cu mesaje irosite, pierdute in timp sau pur si simplu nelivrate catre destinatar sunt mult mai multe. Inregistrari de momente de a caror trecere nimanui nu-i mai pasa astazi, ele isi continua drumul prin lume prin balciuri unde reunite cu altele ca ele sau cu simple ilustratii vechi cu actori pe vremuri in voga asteapta tacute si estimate pragmatic la preturi derizorii langa vechi cesti de cafea din seturi descompletate si tavi de inox sau masini de calcat minunat de anacronice. Hartii goale ingalbenite ajung in acest fel sa valoreze perfect egal cu altele care inca mai poarta declaratii de dragoste stangace si desuete in care timiditatea se citeste prin formulari ce par poate acum bombastice.

Mi-e greu sa inteleg familiile care au izgonit din lista de mosteniri aceste petice de hartie care la un moment dat au reprezentat singura legatura intre tineri indragostiti care au avut de-a face cu piedici greu de depasit precum cele doua razboaie mondiale.

Am gasit astfel doua carti postale trimise ambele din Sinaia catre o domnisoara din Braia, domnisoara Emilia Anastasiu. Adresa este trecuta astfel “ Braila, bld. Carol 261 (in fund)” – imi imaginez ca domnisoara respectiva locuia intr-o curte cu o suita de case vagon construite in adancimea unei parcele adanci si inguste.Vremurile erau grele, insa nu intr-atat de grele incat un tanar cu educatia sa nu poata sa se exprime fata de (probabil) logodnica sa astfel:

“”domnisoara, al dumitale in veci si vesnic cu D-ta in gand iti trimit din prima statiune a tarii salutul meu cel mai sincer” si:

”in asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua. Un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”

Ambele carti postale dateaza din vara anului 1941 perioada aflata sub semnul celui de-al doilea razboi mondial. Datarea inscrisa pe cartile postale, iulie 1941, se inscrie in perioada in care Romania, care semnase inca din 1940 aderarea la pactul Tripartit, impreuna cu trupele germane patrunsese pe teritoriul Basarabiei. Pana pe 26 iulie 1941 sunt astfel eliberate Basarabia si nordul Bucovinei. O mare parte din Ardeal este insa inca sub ocupatie conform actului de la 30 august 1940 prin care portiunea nord-vestica a Transilvaniei se decide sa fie alipita Ungariei.
castelul peles 1941
castelul peles sinaia 1941
In aceste conditii istorice instabile si turbulente o corespondenta romantica intre logodnici locuind in Ardealul inca neocupat respectiv in zona de sud a Romaniei  pare desueta. Ambele carti postale poarta o mare stampila cu marca de ”CENZURAT”. Avand in vedere ca le-am gasit la o taraba in Brasov, atat de aproape de Sinaia de unde au fost trimise imi imaginez ca cel mai probabil ambele carti postale nu au ajuns la destinatie din cauza cenzurii. De altfel a doua carte postala, trimisa la o saptamana fata de prima, consemneaza ingrijorarea celui care o scrie fata de lipsa primirii unui raspuns:

“In asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua – un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”. Restrictiile existente in privinta receptionarii corespondentei sunt si ele clar exprimate “ nu primim decat carti postale”  si “ “scrii numai ce mai faci. Atata vreau”
carte postala anii '41
carte postala 1941

Semnatura este insa mereu la fel de protocolara, neperturbata de haosul dezlatuit de razboi :” salutul meu cel mai sincer” (prima scrisoare) si “ ‘cu cele mai alese sentimente”. Cel care semneaza cu un “Eu” posesiv (cine altcineva ar mai putea fi sau si-ar permite sa se recomande in fata domnisoarei Anastasiu “eu”) a ramas probabil in Sinaia asteptand la Scoala primara “Carmen Silva” o scrisoare care nu avea cum sa ajunga.

2 scrisori pierdute

Posted on by
3

Va exista mereu interes in jurul vietii intime a personalitatilor, viata lor va fi disecata si judecata pana la epuizare. Nu rareori diverse corespondente purtate de mari scriitori sau oameni de cultura in general sunt scoase la iveala de catre mostenitori cinici, dornici de imbogatire, si devorate de catre cititori (cel mai adesea) de ocazie. Nu atat atmosefera vremurilor trecute, personalitatea si rutina zilnica a oamenilor ce au fost este obiectul atentiei volumelor respective cat barfa, totul decurgand dupa modelul descris de poet:

“Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Un caz special il constituie insa marturiile ramase despre anonimi, oamenii cetatii pierduti in multime si stersi de vreme chiar si din amintirile familiilor lor, acum raspandite in cele patru zari.

Au existat studii interesante cu teme antropologice facute in ultima vreme in care surse de acest tip au fost scoase la lumina pentru fundamentarea in coroborare cu alte surse documentare a unor teme de cercetare precum “dragostea la romani” ( doamna Constanta Vintila Ghitulescu). La fel de cunoscute si apreciate sunt studiile facute de doamna Ioana Parvulescu ( “In intimitatea secolului 19” si “Intoarcere in Bucurestiul interbelic” ).

Recent ajunsa in Cluj am dat de una din multe tarabe de carti vechi din gangurile din zona centrala. Pe langa multe teancuri prafuite de carti de beletristica, studii medicale si cu tematica muzicala am gasit si un teanc de vechi carti postale. Am rasfoit cu rabdare teancurile de carti postale in cautarea unora reprezentand centrul vechi al Clujului. Astfel mi-a iesit la iveala o carte postala ingalbenita intoarsa cu partea scrisa in sus. Toata era scrisa cu un scris marunt si negru, elegant si ascutit, constant egal si perfect drept impartit pe randuri. Singurele cuvinte scrise mare erau cele ce recomandau destinatarul si adresa acestuia. Aici literele se intindeau in volute capricioase asemeni decoratiunilor unui capitel corintic. Cel mai mare scris cuvant era “Timisoara” ceea ce m-a facut sa zambesc gandindu-ma la kilometri parcursi de biata bucata de hartie in ultimii 80 de ani.

Am pus cartea postala de-o parte si am continuat sa rasfoiesc. O noua carte postala a iesit la iveala. Scrisul rotund si decorativ ocupa abia o mica portiune a cartii. Risipa de spatiu era bine planificata inclusiv prin orientarea la 90 de grade a scrisului. Numele si adresa destinatarului  erau scrise cu caractere egale ca inaltime si cu acelasi scris rotunjor si naiv in mod sigur apartinand unei adolescente. Nu am putut sa nu remarc iarasi “Timisoara” trecuta la adresa si am zambit din nou. Am pus si aceasta carte postala de-o parte, iarasi fara sa ma uit macar la verso si am continuat cautarea de data asta mai in alerta , cautand noi mesaje frumos caligrafiate. Insa restul cartilor postale proveneau din toate colturile exotice ale lumii si tarii fara a fi insa scrise. Continue reading →

pentru alice

Posted on by
Reply

Pentru mine lumea s-a masurat mereu in numarul de usi din jurul meu ramase spre a fi deschise. Cautarea nu a avut niciodata alt scop mai précis decat curiozitatea iar principala mea liniste a fost mereu certitudinea ca oricat de departe as merge usile vor exista mereu in jur.

Ca un corolar la cele de mai sus, si oamenii se impart si difera intre ei in functie nu atat de numarul de usi deschise cit de disponibilitatea de a vrea sa le deschida. Este greu de spus unde este situata prima usa, in fapt nici nu cred ca exista asa ceva . Probabil ne nastem direct prinsi in ochiuri de retele de usi ca o mostenire implicita de ganduri si idei. Din cauza asta multe ochiuri ale retelei contin comunitati intregi de oameni, comunitati fericite si lipsite de dorinta parasirii spatiului matca. Cei care pleaca sunt doar fii ratacitori a caror intoarcere este asteptata cu rabdare de comunitate.

Atunci cand insa esti un calator printre usi niciodata nu stii exact nici unde vrei sa ajungi nici ce anume ti-a indreptat pasii intr-o directie sau alta. Poti da de spatii goale sau poti gasi uneori alte persoane care, ca si tine, se intreaba pe care usa urmeaza sa o deschida. Continue reading →

ceasuri imaginare pe strada petru maior

Posted on by
2

Casa despre care vreau sa vorbesc in acest post nu mi-a atras atentia pentru ca ar fi o casa propriu-zis frumoasa. Nu este nici bine conservata ,nu are nici o vechime prea mare (comparativ cu alte vecine ale ei), nu prezinta nici detalii de ornamentatie deosebite . Casa despre care vreau sa vorbesc este o casa relativ modesta, datand probabil din anii 30-40.

Ceea ce o face interesanta este rezolvarea sa volumetrica deosebita generata in parte si datorita pozitionarii intr-o raspantie de strazi. Forma interesantului sit ocupat de casa este de trapez iar casa este construita pe limitele de proprietate, singurul spatiu ramas liber fiind o curte dreptunghiulara decupata din latura oblica a trapezului.Cele doua decrosuri generate de curtea interioara sunt probabil doua apartamente construite de un beneficiar comun cu mult timp in urma.

Continue reading →

O problema de scara

Posted on by
Reply

Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca  la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.

Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).

Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.

Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea  mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.

Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.

Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.

Varstele portalelor fanteziei (“somn bizar”)

Posted on by
Reply

Cand eram mica un serial cehesc (daca nu ma insel ) prezenta peripetiile unei fetite micute care patrundea ori de cate ori isi dorea in lumea fanteziilor si a povestilor prin intermediul unei pete de cerneala.

Atunci cand usile nu exista ele pot fi desenate.Inocenta de a crede dublata de luciditatea de a alege sa crezi (neconditionat) transforma dorintele in usi improbabile si interfete intre lumea viselor si cea a realitatii. Asta am redescoperit-o si mai tarziu, odata cu “Labirintul lui pan”.

Mult dupa varsta adolescentei vedeam “Heavenly cretures” in care cele doua personaje principale patrundeau ,fara intermediul niciunui portal altul decat al propriei minti, in lumea fantasticului. Fantastic ale carui reguli erau create dupa bunul plac, un fantastic mereu fecund si luxuriant.

La inca si mai mult timp vedeam un film in care imaginarul era cosubstantial cu personajul principal. Toate relatiile sale se infiripau pe baza imaginarului si evoluau in paralel in realitate si imaginatie (“Science of sleep”).

Un alt film in care imaginatia faureste un portal aparte, care insa se multiplica spre infinit, este eXistenZ. Real si imaginar conlucrau in film pana la urma intr-o tesatura strans lucrata, plina de imaginatie si mergand pe ideea de joc.

La varsta deplinei maturitati Parnassus (“Imaginarul doctorului Parnassus” – despre care am mai vorbit in posturile anterioare) stapaneste perfect portalul catre lumea gandirii si a fanteziei – in asa masura incat poate purta si pe altii odata cu el.

Ultimul tip de portal de care imi aduc aminte este cel din “Iris” in care dupa el se deschide tara nispului in care amintiri cad de-a valma fara ca nimic sa mai ramana in urma.

Daca este sa privim in sens orar toate aceste portale ale mintii in insiruirea momentelor dn viata unui om se observa o tranzitie interesanta. Accesul in copilarie catre portal este intamplator – poate o usa deschisa la momentul oportun de un om matur atent, pata de cerneala facand o trimitere destul de directa catre procesul de invatare. Copilul invata sa isi stapaneasca si modeleze gandirea simultan cu procesul deprinderii cuvintelor.

Alteori portalul catre fantezie se deschide in copilarie datorita dorintei de evadare dintr-o realitate traumatizanta catre o lume daca nu mai frumoasa atunci macar mai corecta (“Labirintul lui Pan”). Lumea fantasticului este la fel de inspaimantatoare  ca si realitatea langa care germineaza – atat lumea viselor cat si realitatea sunt populate de monstrii, distanta este data de intelgenta de a vedea esenta.Uratenia,mizeria si intunericul pot fi ipostaze provizorii-cruzimea este insa constanta in sine insasi dincolo de toate mastile.

Real si fantastic merg mana in mana, ele nu se neaga ci se completeaza. Fantasticul pare doar calea catre o intelegere superioara a realitatii. Corespondentele sunt multiple -cheile gasite in labirint deschid usi din realitate la fel cum cutitul ce ucide in realitate este cautat si gasit in vis. Este nevoie de inconstienta unui somnambul pentru a-ti pastra echilibrul pe linia fina dintre cele doua-este nevoie de inocenta unui copil care vede lucrurile cu luciditatea unui matur si le iarta cu generozitatea celui ce este complet detasat.

Continuand sa urmarim transformarea portalului catre fantastic in functie de varsta ajungem la varsta adolescentei. Acum fantasticul reprezinta zona de refugiu si evadare a adolescentului catre visele specifice varstei: mitologii inventate si spatii ale povestilor cavaleresti. Realul pare constrictiv , un impediment in fata “vietii adevarate” iar idealul este o lume a visului, dupa cum afirma un personaj din “Heavenly creatures” :

“-But we’re all going to Heaven.

 

-I’m not.I’m going to the Fourth World.It’s sort of like Heaven,only better,because there aren’t any Christians.

It’s an absolute paradise of music, art,and pure enjoyment.”


La maturitate spatiile visarii sunt echivalente spatiilor gandirii. Multitudinea de paliere de gandire si evaluare a realitatii corespunde unui infinit de sisteme de reper si lumi imaginare. Problema o reprezinta in fapt pastrarea unui echilibru intre aceasta revarsare neostenita de idei. Pentru personajul din “Science of sleep” fantasticul este o rutina, este o pereche de ochelari prin care percepe realul. Realul este perceput trunchiat de imaginatie si imbogatiti prin ireal, desigur in viata de zi cu zi comunicarea nu poate avea loc decat in conditiile in care acelasi sistem de codificare este impartasit de cei din jur.

In ExisteZ discutam de o generatie care invata virtualul si odata cu el imaginatia. Virtualul creste organic din imaginatia unui individ pentru a se  multiplica si imbogati necontrolat prin contributia tuturor utilizatorilor. Este un spatiu al fanteziei in care fiecare isi aduce o contributie democratica dar care ajunge sa aiba un statut tiranic aproape fata de utilizatori.

Maturitatea tarzie confera certitudini si sigurante. Acestea sunt desigur certitudinea singuratatii si siguranta lipsei de sens. Insa accesul catre spatiile luxuriante ale fanteziei este inca posibil. Singura diferenta de palier este ca perceperea lor are loc de la o spirala superioara de la care tehnicile sunt stapanite in asa masura incat se patrunde in taramul steril si geometric al gandirii pure. Parnassus ii poate convinge pe toti adeptii sai sa paseasca in imaginatie catre decoruri generate de imaginatia lor “virgina” si impresionabila de posibilitatile oferite. Spatiul propriu al ganditorului matur este insa cel al desertului in care rataceste in tovarasia colegului de vesnicie si complexitate de gandire: diavolul. Fantezia maturitatii tarzii este in fapt esenta realului. Pustiul prin care rataceste Paranssus este cotidianul calp si superficial al vietii metropolelor contemporane cucerite de oportunism si goana de inavutire.Imaginile sunt suprapuse perfect, nisipul desertului se asterne in mintea ganditorului perfect peste bulevardele asfatate pline de spatiile-continut ale desertaciunii.

Batranetea celui care a considerat toata viata cuvantul ca portal catre lumea ideii este punctul terminus al fanteziei. Pe masura ce cuvantul se erodeaza gandul se destrama si disipa. Iris (Murdoch) isi vede randurile desirate pe masura ce cuvintele se pierd din amintire si intelesul lor se dilueaza in imagini ale tineretii. Este oarecum neclar daca lacatul inchis in urma cuvantul scris si rostit este inaintea sau in urma celui ce obisnuia sa-l manuiasca. Portalul catre care fantezia se deschide in fata batranetii este eternitatea sinonima nemiscarii si mortii.

Fantezia in toate formele imbracate functie de varsta este o optiune de a privi viata, moartea si optiunile intermediare oferite de viata. Este o masura de adancime ce confera relief gandirii , este in aclasi timp un impediment si un potentator al trailor. Este o optiunea catre o cale a carei epuizare pana la ultimul resort duce la ceea ce restul au din start: somnul adanc (al ratiunii).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Tl-jWaPmuow]

reginei de alb

Posted on by
Reply

Este destul de neclar in ce masura regina de alb din Alice in tara minunilor este un personaj pozitiv. Piesele de alb sunt insa mereu cele ce au prioritate in jocul de sah, iar sah-ul este un joc al inteligentei.

In jocul de sah regina are mereu un rol mai activ decat orice alta piesa de pe tabla de joc, un joc incomparabil mai interesant decat al sedentarului rege. In fapt regina este un personaj atat de activ incat uneori ai impresia ca este centru tablei de joc.

In viata de zi cu zi am avut ocazia sa intalnesc la un moment dat  regina de alb. Era iarasi in mijlocul tablei de joc, tabla de joc fiind concretizata in realitatea unei dupa-amieze calduroase de primavara tarzie a capitalei in terasa Capsa. Ne aflam acolo intreaga tabla de sah, ba chiar concuram serios multi pentru rolurile de nebuni si cai (alte roluri interesante dupa cel de regina). Cum taberele erau usor neclare, ca mai tot timpul in “irealitatea imediata” nu exista si nu existau printre noi nici invinsi, nici invingatori ci in proportii egale idealisti si pragmatici tristi cu roluri intersanjabile la final de repriza.

Regina de alb se afla la inceput de joc la polul opus al tablei-masa fata de mine. Eu in negru cum imi e obiceiul, ea in alb cum ii e felul. Regina a atacat printr-un “buna seara” in franceza care ne-a paralizat pe toti. Am raspuns timid si inca o perioada lunga miscarile au fost timide de o parte (a noastra) si prudente de alta ( a ei ). Este greu sa sintetizezi zambetul cuiva care pare sa se situeze dincolo de cunoastere, dincolo de alergatura noastra inutila de zi cu zi ce ne “fura” in amagiri si bucurii. Zambetul egal parea de o generozitate si absenta totala. Probabil am imprumutat (sau abuzat ) pentru moment de rolul nebunului si am zambit in raspuns reginei asteptand ca urmatoarea mutare sa fie o poveste lunga care sa explice absenta restului de regat al pieselor albe. Am plusat cateva miscari la rand cu un zambet iar regina a continuat sa fumeze impasibila in zambetul ei detasat si alb dincolo de zbaterea noastra.

Am privit regina lung cu o dorinta pregnanta de a pierde partida, dar privirea ei deschisa a anulat ideea de joc.Orice gest al meu isi primea replica redefinita prin rafinament si pudoare.La tabla-masa ramaseseram eu, ea si inca vreo cateva piese de sah. Avea un zambet regal invingator desi era singura de culoarea sa. Culoarea nu e tot timpul relevanta.

Regina alba a plecat grabit dupa ce reusise singura sa castige partida in care nici un rege nu era prezent.