Bucurestiul anilor ’40 – Marin Preda

Posted on December 29, 2009 by lecitina

“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”

Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.

Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:

”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “

Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;

“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”

Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.

Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:

“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)

Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”

Descrierea localului ar putea face trimitere catre localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”

Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:

“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”

Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.

Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :

Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:

“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”

Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor Gica reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”

Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .

Locuri uitate

Posted on September 6, 2009 by lecitina

In continuarea postului trecut vreau acum sa vorbesc si despre locurile uitate si prea putin promovate de langa noi. Daca in Praga mecanismul turistic este atat de bine pus la punct incat nu e greu sa iti termini rapid banii de buzunar pe intrari la muzee, taxe de fotografiat si carti (majoritatea biletelor de muzee erau intre 10 si 20 euro daca imi aduc bine aminte) la noi o adanca nepasare pluteste peste toate locurile care altfel ar avea un imens potential.

Unul dintre aceste locuri uitate este Muzeul Ceasului din Ploiesti. Cladirea este construita in jurul anului 1890 si este un bun exemplu de arhitectura romantica cu influente neogotice. Primul sau proprietar a fost Luca Elefterescu, om de afaceri , avocat , petrolist. Luca Elefterescu joaca si un important rol pe scena politica a vremii – de orientare conservatoare el este timp de 14 ani prefect de Prahova. Elemente vechi de feronerie se pastreaza pana in ziua de astazi : gardul din fier forjat, marchiza si cismeaua din fata casei se remarca prin atentia detaliului . Casa era la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX parte din viata mondena a orasului – ea fiind gazda multor „jours fixes” in inalta societate a orasului. O scena frumoasa de epoca am putut s-o gasesc pe internet aici . Scena descrisa pune in alta lumina actualul salon ocupat cu orologii vechi, salon in care la inceputul secolului XX inalta societate a orasului serba ,dupa regulile impuse de eticheta, trecerea dintre ani. Planul casei este centrat in jurul salonului – ce corespunde la nivelul fatadelor foisorului orientat catre intersectia in care este plasata cladirea . Pare acum incredibil ca acum mai mult de 100 de ani, mobilele erau doar trase (nu disparute) pentru grupul de 26 de persoane gata sa danseze spre a sarbatori trecerea dintre ani in acest mic salon astazi ocupat doar de ceasuri vechi , parte din ele neavand nici o legatura cu locul si probabil toate straine casei dar masurandu-i exact oricum trecerea prin timp. Iar trecerea prin timp este necrutatoare atunci cand 1000 de ceasuri si orologii (cate sunt gazduite in muzeu ) toate sicronizate si functionand pe sisteme diferite ii masoara casei fiecare secunda.

Datand aproape din aceasi perioada, cladirea vechii farmacii Tinc din Galati adaposteste astazi Casa Colectiilor din cadrul Muzeului de Istorie. Cladirea este construita in stil eclectic in jurul anului 1900. Primul sau proprietar, la fel ca si in cazul muzeului ceasului din Ploiesti, a fost un personaj activ pe scena orasului Galati atat din punct de vedere profesional cat si prin activitatea sa pe plan politic. Constantin Tinc a fost membru al Societatii farmacistilor si al Consiliului de Igiena a Orasului. In politica orientarea sa a fost liberala el fiind consilier comunal si primar al orasului in 1898, 1904-1905 si 1914-1917 si mai tarziu senator de Covurlui. Mai multe despre isotria casei se pot gasi aici.

Cladirea a fost recent renovata – am gasit inclusiv o galerie de imagini din cursul lucrarilor de restaurare pe pagina firmei care s-a ocupat de ea, firma Dedal Bahamat.

Astazi in cadrul muzeului colectiilor se pot gasi 2 expozitii permanente deosebit de interesante: “restituiri Maksay” (dedicate fotografilor George si Jean Maksay care au imortalizat viata orasului Galati la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX) si “ambient interior galatean”.

Pare interesant cum ambele case cladite in aceeasi perioada de exponenti ai aceleiasi clase sociale au avut un destin similar. Casa lui Luca Elefterescu a intrat dupa primul razboi mondial in posesia lui Thomas Masterson, reprezentant al Societatii petroliere britanice „Phoebus” si directorul general al Societatii petroliere romane „Unirea”. Farmacia Tinc a fost cumparata tot de un strain, Wolf Stratman, in 1949 . Dupa experienta nationalizarii amandoua au ajuns astazi muzee , un muzeu dedicate timpului si altul dedicat imortalizarii lui prin fotografii si design interior. Primul a parasit viata sa mondena iar al doilea si-a tradat vocatia , dar calatoria lor in timp a fost una fericita ele incantandu-ne si astazi cu farmecul lor de odinioara. Ma intreb insa daca societatea actuala mai ofera personalitati de acest tip, apte sa puna temelia unor constructii rezistente timpului si vremurilor si care sa adaposteasca intr-o buna zi esente ale celor mai efemere manifestari ale vietii contemporane. farmacia tinc

Zidurile cetatii Brasov

Posted on August 19, 2009 by lecitina

Mustrari de constiinta de a fi ignorat tocmai orasul meu natal ma fac astazi sa public mai jos un extras (adaptat) dintr-un studiul istoric al cetatii Brasov pus cap la cap de mine. La momentul respectiv ,studiul istoric a fost punctul de pornire pentru tema lucrarii de prediploma – ‘Arhitectura ca spatiu cumulativ al memoriilor colective’. Ar fi multe de spus pe tema asta – probabil mare parte din posturile mele tocmai asta si incearca : sa gaseasca mesajul uitat ascuns in zidurile si spatiile ce ne inconjoara si mai departe sa inteleaga legatura sa fragila cu prezentul.

Motto:”si mai greu a fost sa ia decizia sa desfiinteze poarta vamii desi cea mare veche si frumoasa fusese daramata sau mai bine zis se daramase tot din cauza unui cutremur in 1745. In 1838 se ridica o poarta noua mai mica si fara valoare artistica , imitand stilul portii Brandenburg din Berlin(…) Societatii tramvaiului i se daduse concesia sa puna sine pana in Schei trecand prin Ulita Vamii.Cand sa aplice acest plan se vazu ca locomotiva tramvaiului nu incapea pe sub boltile portii. Edilii sasi au fost literalmente coplesiti de dilema in care ajunsesera (…) pe cand nimeni nu gasea o solutie grelei probleme, el facu singura propunere ce se impunea: sa se darame poarta fara trecut si fara stil asa cum o cerea spiritul timpurilor noua.Atunci toata adunarea izbucni intr-un “ho!-ho!” plin de revolta contra lipsei de pietate a valahului.”In zadar ho-ho-iti” replica tatal meu “progresul nu inainteaza cu carul cu boi pe care sa-l puteti opri cu ho! Poarta va cadea” Si a cazut , bineinteles.” (Sextil Puscariu- Brasovul de altadata)

Istoria zidurilor cetatii Brasov

Cetatea veche a Brasovului isi are geneza in vechea asezare demunita Corona. Cetatea , in forma sa inconjurata de ziduri de fortareata cu turnuri si bastioane dateaza din secolele XVI- XVII. Ea avea populatia compusa din proprietari de case si ateliere mestesugaresti considerati cetateni cu drepturi politice depline.Punerea temeliilor zidurilor de cetate a inceput de timpuriu. La inceput in secolul XII conturul cetatii era marcat prin valuri de pamant si santuri. Edificarea sistemului de fortificare se poate declara finalizata de-abia in secolul XVII. In varianta completa sistemul cumprindea ziduri de incinta ( pe portiunile mai vulnerabile ele erau dublate sau triplate ) turnuri si bastioane. Cetatea avea 4 porti de acces ( una dintre ele era Poarta Ulitei Negre , una facea legatura cu zona Schei, Poarta Vamii facea legatura cu “Brasovul vechi”,Bastionul Portii principale facea legatura cu zona Blumana ).

Turnurile de plan patrat incluse in ansamblul de fortificatii erau : Turnul Alb si Turnul Negru catre dealul Warthe si Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor catre Tampa.

Bastioanele au fost ridicate in secolul XV si sunt construite in scopuri defensive si in directa legatura cu aparitia si raspandirea armelor de foc. Bastionale sunt construite inafara zidurilor cetatii in puncte strategice si au forme variate. Documente istorice consemneaza ca in anul de 1491 Cetatea dispunea de 7 bastioane. Bastioanele sunt cedate breslelor ( dupa numele carora sunt si numite ele ) acestea fiind responsabile de intretinerea lor pe timp de pace si de deservirea lor in caz de atac.

Referindu-ne la zona invecinata cu Tampa, cunoscuta sub denumirea de “Zona Dupa Ziduri de Sus”, observam ca era considerata o zona relativ delicata avand in vedere ca avea zid dublu si un numar considerabil de turnuri inglobate in grosimea zidului. Din totalul de 7 bastioane pe aceasta latura a cetatii se situau 3 dintre ele : Bastionul Tesatorilor, Bastionul Funarilor si Bastionul Postavarilor. Bastionul postavarilor ( initial detinut de bresla aurarilor ) a fost unul dintre punctele strategice de apararea ale cetatii. Este conceput pe sectiune elipsoidala are zidurile de 3 m grosime, diametrul cel mare de 16 m iar inaltimea de 12,5 m.

Bastionul Funarilor a avut un rol mai putin important decat cel al Bastionului Postavarilor sau cel al Tesatorilor. Este construit in 1416 si conceput pe plan hexagonal. In 1461 acesta sufera distrugeri importante in urma unui incendiu dar este refacut. In anul 1689 Bastionul sufera un nou incendiu inca mai devastator pentru el.

bastion funari

Bastionul Tesatorilor se remarca printr-o conservare in timp foarte buna. Este construit si el tot pe plan hexagonal ( cu laturile inegale ) si are o suprafata 1616 mp.Zidurile au o grosime de 3 m la baza si de 1.5 m la varf. Bastionul , construit in doua etape, are in dotare doua turnulete de observatie , o serie de galerii de circulatie in interiorul zidului si guri de tragere cu tunul. La mijlocul secolului XVIII acesta se prabuseste actuala constructie fiind refacerea celei vechi efectuata in anii 1750.

Turnurile care au fost construite pe partea dinspre Tampa , respectiv Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor nu se mai pastreaza astazi decat ca ruine. In trecut turnurile erau unite printr-un val de pamant si aveau ca scop oprirea trecerii in caz de atac. Intre turnuri si zidul cetatii erau adunate animalele din cetate in caz de atac. Tot in zona “Dupa Zidurile de Sus” erau sapate pe vremuri o serie de santuri care foloseau la aprovizionarea cu apa a unor bresele din bastioane dar si pentru a ingreuna un eventual acces inamic. In timp garla a fost astupata si pamantul nivelat.

In secolele ce urmeaza zidurile cetatii s-au distrus parte in cadrul incendiilor prin care a trecut cetatea ( cel mai puternic fiind cel din 1689 ) parte datorita extinderii treptate a orasului ( demantelarea zidurilor datorata extinderii a inceput in a doua jumatate a secolului XIX ).

In zonele “Dupa Ziduri de Sus si de Jos” extinderea orasului nu a fost posibila- astfel ca zidul cetatii s-a rupt in doua jumatatii iar in partea de sud vest Cetatea s-a contopit cu zona Schei iar in zona de nord-est s-a prelungit catre zona Blumana si Cetatuia.In zona “Dupa zidurile de Sus” principalele schimbari care au avut loc s-au produs in secolul XIX cand terenul a fost aplatizat astupandu-se astfel santurile vechi. S-a produs o strapungere a zidului in zona sa mediana realizandu-se in aces fel legatura cu Strada Funarilor ( actuala strada Castelului). Strapungerea avea ca principal rol accesul catre rezervorul de apa al noului apeduct. Astfel la 1893 este construit castelul de apa de catre inginerul Christian Kertsch si este amenajata promenada de sus . Cu aceasta ocazie a fost ridicat si un chiosc pentru muzica ce se canta acolo vara . Tot in aceasta perioada Bastionul Funarilor a fost vandut trecand in proprietate privata.

plan la 1886

In ziua de azi zidurile cetatii dupa ce au zacut in ruina zeci de ani au fost refacute pe baza documentelor istorice. Au fost refacute zidurile interioare ( nu si dublarea lor in exterior practic imposibila azi din cauza unor constructii nou-aparute) si turnurile inglobate in zid. Exista portiuni in care sunt amenajate platforme de lemn deasupra zidurilor si in proximitatea turnurilor. Zona din apropierea zidurilor a fost amenajata cu pietris si restul a fost lasat ca peluza.

In zona “Dupa zidurile de Sus” de la Bastionul Postavarilor si pana la Bastionul Tesatorilor zidurile cetatii sunt fie pastrate si restaurate fie refacute partial/complet astfel ca imaginea se apropie foarte mult cu cea oferita de documentele de epoca. Principalele diferente fata de vechea forma o reprezinta disparitia turnurilor si strapungerea zidului de catre strada Armata Romana.

Dintre constructiile nou aparute se numara restaurantul vanatoresc, statia de teleferic,patinoarul,cladirea anexa patinoarului, o constructie administrativa, o locuinta si o serie de terenuri de sport.Constructia castelului de apa cat si a chioscului de vara se pastreaza si in ziua de azi. In privinta Bastionului Tesatorilor functiunea sa actuala este de muzeu (“Cetatea Brasovului si fortificatiile din Tara Barsei”) in timp ce Bastionul Funarilor este in continuare in proprietate privata. In imediata vecinatate a Bastionului Tesatorilor a fost amenajat de curand Stadionul Olimpia. Mai departe, catre zona Schei privind, se intinde o zona de locuinte individuale si un cimitir.Catre Zona sud-estica intreruperea zidului se face in dreptul magazinului “Star” si a parcarii aferente acestuia.Un alt punct de “rupere pe parcursul zidurilor este cel deja mentionat al strapungerii strazii Armata Poporului- strapungere marcata de o parcare si de o cladire administrativa care obtureaza zidul cetatii.

bastion tesatori

despre cum timpul a stat in loc in giurgiu

Posted on August 16, 2009 by lecitina

Linia de cale ferata Bucuresti Filaret – Giurgiu a fost prima linie de cale ferata din Principatele Romane si a fost inaugurata la 31 octombrie 1869. In Giurgiu exista 4 statii de gara : Giurgiu Nord, Giurgiu –oras , Giurgiu Sud si Giurgiu fluvial. In 2007, 3 incaperi din cladirea vechii gari din centrul municipiului Giurgiu au fost transformate in muzeu al primei linii de cale ferata din Romania.

Statia Giurgiu Nord nu am avut ocazia sa o vad decat in poze, pozitia ei relativ distanta fata de oras facand-o mai greu accesibila. Am inteles din informatiile de aici ca una din cladirile care mi-au atras atentia in drum catre port ar fi vechea cladire a garii fluviale. Cladirea mi-a atras atentia prin desuetitudinea cu care isi purta cicatricile acumulate prin trecerea prin vreme. Desi nu am gasit nicaieri o datare sau o istorie a constructiei ei as risca sa o incadrez intr-un sfarsit de secol XIX (mai curand datorita anexelor sale similare ca aspect altor hale si anexe de hale industriale construite in acea perioada). Stema aplicata pe fatada pare la fel de naturala ca si insignele purtate de generatia mea in copilarie in postura de soimii patriei. Daca noi am putut sa le pastram dupa prin sertare uitate, biata cladire a ramas blocata in trecut , ca o gluma postmoderna in mijlocul campiei pavate cu mamuti industriali falimentati. Gasisem undeva pe net o comparatie in imagini intre zona din calauza lui tarkovsky si toata aceasta platforma industriala ceea ce suna realmente interesant.

Revenind la cladirea garii Giurgiu-oras , ea este acum o urma palida a imaginii ei din trecut.Cladirea nerenovata este pustie , doar cativa domni angajati la CFR te apostrofeaza eventual cu o paranoia post-comunista ca respectiva cladire este un obiectiv strategic si deci nu poate fi fotografiata fara aviz. Peronul este dotat ca multe din garile construite in acea perioada cu un ceas autentic “Paul Garnier” ( datarea sa ar fi undeva intre 1870 si 1920). Pe site-urile de profil se pot citi amanunte deosebit de interesante despre istoria garilor din Romania si despre mecanismul functionaresc care punea in miscare aceste institutii. Pare acum o urma de civilizatie desueta ca respectivele ceasuri de pe peron erau controlate periodic de catre un ceasornicar angajat de catre gara si ca acesta nu putea lua respectivele ceasuri (in caz de defectiune majora) la atelier decat cu o invoire oficiala din partea sefilor institutiei. Astazi starea garii justifica un scepticism serios in a crede ca aceste ceasuri sunt autentice…desi sunt.

Ceasuri de acelasi tip , realizate tot de catre Paul Garnier sunt raspandite pe tot cuprinsul Europei.

1534892 imagine luata de aici

domingo 14 outubro 2007 025 imagine luata de aici

ceasul fotografiat de domnul octavian tudose in paris si un ultim exemplu de epoca luat de aici

Dar nu au parte de o soarta atat de prafuita decat aici la noi… unde..neputand fi asimilate ca nivel etalon de confort urban sunt distruse précis si riguros de nepasare.

despre academia militara

Posted on April 7, 2009 by lecitina

Nu putem vorbi despre un lucru frumos ( ca obiect arhitectural) fara a vorbi despre un loc frumos – arhitectura de calitate este intotdeauna creatoare de spatii si nu doar de obiecte individuale. Altfel spus este impropriu sa vorbim despre arhitectura unei cladiri fara a lua in considerare integrarea sa la nivel urbanistic in contextul dat – ca volum, ca adaptare la context prin inglobarea unui spirit al locului si evident ca spatiu urban creat. Caracterul oricarei opere de arhitectura nu se rezuma deci la obiect in sine – parte din “substanta sa” iradiaza in spatiul imediat invecinat si functie de acest lucru vorbim de spatii asumate sau straine fata de “consumatorii “ de arhitectura.

Aceasta intorducere este un fel de justificare a alegerii facute de mine in a gasi un loc/lucru frumos in Bucuresti. Am ales Academia Militara ( construita intre anii 1937-1939 de catre arhitectul Duiliu Marcu ) pentru acest demers tocmai pentru ca este in opinia mea unul din obiectele de arhitectura de cea mai buna calitate din Bucuresti

Voi incepe prin a marturisi ca mi-a luat mult timp pentru a intelege tipul de frumusete al acestui ansamblu – simplitatea este probabil unul din lucrurile cele mai greu de acceptat si admirat. In plus trebuie timp pentru a putea intra in atmosfera propusa de curentul modenist ( caruia ii este tributara Academia) si pentru a intelege regulile (si mesajul ce este transmis prin intermediul lor) si contextul in care ele au fost gandite.

Ce frapeaza insa inca de la prima vedere este modul in care acest ansamblu reuseste sa ordoneze spatiul din jurul sau , sa se anunte si insinueze ca dominanta pe un ax relativ lung ( strada Stirbei continuata prin bulevardul Eroilor ) marcat mai ales prin discontinuitate ( stilistica si de regim de inaltime ). Si nu se poate vorbi decat elogios despre reusita de a marca printr-un obiect arhitectural o inaltime locala a sitului– cu preocuparea de a face accesibil vizual intreg ansamblul si de la cota inferioara prin intermediul unei terasari sucesive a terenului de constructie. Dincolo de arhitectura este un foarte bun exemplu de amenajare peiasgera a spatiului ce graviteaza in jurul academiei si de creere a unei scenografii in care monumenatalul sa fie pus in scena.Duiliu Marcu a avut eleganta si inteligenta de a crea o opera monumentala altfel decat in mod epatant sau prin dimensiuni gigantice . A facut-o in mod subtil prin specularea particularitatilor sitului (ma refer la inaltimea zonei si factorului vegetal din care constructia se detaseaza ), prin manipularea perceptiei prin intermediul procedeelor de ordin urbanistic ( o constructie chiar si de mici dimensiuni dar care este situata pe o inaltime si este in mod simultan capat de perspectiva pentru un important ax rutier se anunta si se impune in memoria vizuala a trecatorului ca reper si dominanta ).

Senzatia de frumusete pe care o genereaza ansamblul este datorata unei compozitii armonioase a volumelor bazata pe simetrie. Este o senzatie de echilibru indusa la nivel subliminal printr-o atenta geomterizare si epurarea a ordinelor clasice. Estetica fatadelor este una puternic influentata de stilul modern ( unii critici de arhitectura o includ intr-o subcategorie de “modernism clasicizant”) ea fiind caracterizata prin volume proportionate, linii drepte si suprafete fara podoabe inutile.Un alt lucru interesant legat de estetica fatadelor cladirii academiei este faptul ca ea trebuie pusa in relatie si cu preocuparea modernistilor pentru fatade ca prezente urbane. Este o arhitectura a secolului masinii ( in care Le Corbusier deja teoretiza masina de locuit) conceputa pentru doua tipuri de lectura : lectura in viteza masinii si lectura fatadelor asa cum se dezvaluie ea la nivelul trecatorului.

Desi modenistii ( si deci inclusiv Duiliu Marcu prin Academia Militara ) isi propun o arhitectura profund antidecorativa nu trebuie sa deducem prin aceasta eliminarea ornamentului.Daca prin ornament intelegem jocul liber al imaginatiei atunci arhitectura moderna si in acest caz particular Academia Militara se dezvaluie ca o constructie profund ornamentala. Este adevarat ca modernistii se declarau “anti-ornament” dar trebuie sa avem in vedere o diferenta in definirea ornamentului- ceea ce ei denumeau “ornamente inutile” erau “colaje” gratuite pe fatade si folosirea improprie a materialelor.Modernistii au sarcina ingrata de a definii mesajul unei noi lumi iar pentru aceasta noua lume ordinele arhitecturii clasice cat si ornametele rococoului( nascute de o alta civilizatie cu o alta cultura si alte mijloace tehnice ) par golite de semnificatii, straine .Tocmai de aceea copierea lor este condamnata de catre modernisti.Nu avem o eliminare a ornamentului ci o mutare a sa intr-o alta sfera in concordanta cu spiritul epocii. Nu este un proces de negare ci o profunda mutatie necesara.Revenind la cladirea Academiei,ornamentele sale sunt jocul de raporturi si volume, succesiunea de spatii amenajate ce preceda cladirea propriu-zisa. Iata ce afirma in acest sens Duiliu Marcu:” desi aveam o mare inclinatie si chiar usurinta spre desen si pasiune pentru ornamente si décor, totusi am devenit mai tarziu adeptul arhitecturii simple , fara belsug de ornamente care prin justetea proportiilor si armonia plasticii trebuie sa dea ochilor si ratiunii cea mai deplina satisfactie”.

Horia Creanga marturisea intr-un manifest dorinta sa pentru o arhitectura unitara a arterelor principale ale Bucurestiului –arhitectura care ar trebui sa fie constransa sa adere la stilul modern. Tot el afirma la inceput de secol 20 ca societatea trebuie sa fie educata in spiritul arhitecturii moderne si ca aceasta educatie se poate face cel mai usor vazand zilnic mostre de arhitectura moderna (“masele sunt educabile daca le dai posibilitati”). La aproape un secol distanta in timp se poate spune ca a avut dreptate- arhitectura in stil modern lasata in urma de generatia de arhitecti careia ii apartin Duiliu Marcu si Horia Creanga reprezinta o buna lectie de educatie estetica si o valoroasa mostenire careia ii datoram in mare parte viziunea contemporana asupra arhitecturii.

pe strada Berthelot

Posted on December 16, 2008 by lecitina

Cladirea din pozele ce urmeaza se afla pe strada General Berthelot, actuala Nicolae Balcescu, in centru vechi al Galatiului.Ea este una dintre putinele case vechi inca pastrate pe strada Balcescu.Dintre cladirile invecinate ei, in sistem insiruit, se pastreaza casa de mai sus ,construita in regim p+1. Vecina de mai jos, o cladire p+m , mai este astazi vizibila ca urma pe calcanul descoperit al cladirii p+2.

http://punctedefuga.wordpress.com/wp-admin/post.php?action=edit&post=357&_wp_original_http_referer=http%3A%2F%2Fpunctedefuga.wordpress.com%2F&message=1

http://punctedefuga.wordpress.com/wp-admin/post.php?action=edit&post=357

galati-old-house-21

strada-berthelot-mare-copy

galati-old-house-4

In ciuda schimbarilor pe care timpul le-a imprimat in mod inevitabil asupra cladirii, functiunea comerciala de la parterul sau s-a pastrat. Desigur tamplaria veche a fost inlocuita cu tamplarie pvc ieftina iar panourile publicitare au mai pierdut si ele din calitate.Alaturi de asta, s-a facut trecerea de la mici ateliere de ceasornicarie si bijuterii catre magazine ieftine de confectii de calitate proasta.

Se pastreaza in mod interesant pana astazi vechile burlane cu forma lor ciudata departata de corpul cladirii, se pastreaza la etajele superioare tamplaria veche , elementele de feronerie (jardinière la ferestre) si elementele decorative din zona cornisei.

Decoratiile cu motive florale din ipsos au fost in fapt si primele care mi-au atras atentia.Recunosc ca, desi frumoase, ele mi-au parut o aparitie insolita a carei filiatie mi-este necunoscuta.

Din aceasi perioada si pe aceeasi strada am mai observat alte doua cladiri, similare prin compozitia fatadei, tamplaria de lemn folosita si desigur decoratiile cu motive vegetale.

Prima cladire, foarte apropiata ca limbaj architectural cu prima prezentata aici, este construita in sistem p+1. Decoratiile sunt prezente si aici preponderent in fasia superioara a fatadei, in apropierea corinisei.Compozitia fatadei nu arata existenta in trecut a vreunei functiuni pubilice sau comerciale la parterul cladirii.

decoratii-fatada-galati-3

A doua cladire prezinta decoratii atat cu motive vegetale cat si antropomorfe. Ele sunt regasite atat in zona intrarii principale cat si la parapetul balcoanelor. Parapetul balcoanelor, aflat intr-o stare de degradare accentuata, este realizat din beton armat.

In legatura cu limbajul decorativ prezent in primul si al doilea exemplu, vroiam sa fac o paralela cu motivul funzelor de castan prezentat de Marius-Marcu Lepadat in volumul “Fetele ornamentului, arhitectura bucuresteana a secolului 20”. Acest motiv , prezent in arhitectura anilor 20’ din Bucuresti, desi nu este o tema clasica a ornamenticii, se asociaza ( de catre autorul citat) mai curand cu limbajul Art Nouveau.

In privinta celui de-al treilea exemplu vad unele similaritati cu limbajul ornamental folosit in Bucuresti in cazul cladirii cinematografului Dacia ( fost “Alexandru Popov”, fost “Marconi”). Acesta a fost construit in anul 1905 – cateva poze care sa sustina comparatia mai jos via “bucurestii vechi si noi”

dacia11

luata de aici

dacia-marconi-cinema

luata de aici

Strada Petru Maior 31 (sau istoria asigurarilor in Romania)

Posted on November 8, 2008 by lecitina

Am inceput sa caut in momentul in care , acum ceva timp, ajungand in Braila in zona veche a orasului, am vazut o cladire ce avea prinsa o placuta metalica de fatada catre strada. Cladirea facea parte din categoria cladirilor construite doar pe un parter suprainaltat , dupa toate aparentele o locuinta tip vagon .Decoratiile in stil eclectic o plasau destul de clar la sfarsit de secol XIX inceput de secol XX. Placuta metalica, ruginita si partial rupta , avea inscriptia “GENERALA- Asigurare Romana” alaturi de un logo reprezentand doi lei.

Primele cautari au relevant existenta incepand cu 19 martie 1897 a Societatii Romane de Asigurari Generale in Braila ( cel mai mare oras comercial la vremea respectiva din tara). Societatea detinea capital romanesc prin participarea Bancii Marmorosh Blank la investitie. Din anul 1899 societatea isi muta sediul la Bucuresti si isi schimba numele in GENERALA-Societate Românã de Asigurări Generale ( textul gasit si pe tablita de la care au inceput cercetarile). Sediul bucuresten al societatii este o cladire emblematica pentru zona veche a orasului, actualul sediu general BCR.

Pana in anul 1935 Societatea devine tot mai importanta in contextul economic romanesc , ea devenind actionara la o serie de alte societati precum: Dacia-România, Steaua României, Prima Ardeleană. La vremea respectiva asigurararile de bunuri vizau in principal ramurile incendiu si transport. Evolutia activitatii de asigurare era reglementata prin urmatoarele acte normative: Codul Comercial din 1886, Legea privind constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurări din 1930, Decretul lege din 1941 privind interzicerea constituirii de noi societăţi de asigurări în România (mai multe despre istoricul asigurarilor in Romania aici).

Dupa anul 1948 Societatea este obligata sa se retraga de pe piata statelor est-europene .Revenirea se face in anii ’90 sub titulatura :”Generali Group”.

Logo-ul firmei, regasit si pe sigla din strada Petru Maior, nr. 31 reprezinta Leul sfantului Marcu , simbol venetial. Simbolul este prezent incepand cu anul 1881. Inclin sa cred ca logo-ul de pe tablia de pe casa din Braila reprezinta o perioada de tranzitie intre cea in care logo-ul societatii era reprezentat de 2 vulturi (simbolul casei Habsburgilor – caci firma este la baza una cu capital austriaco-italian) si cea in care s-a trecut la simbolul leului (pastrat pana in ziua de astazi de Generali). Pentru o istorie mai detaliata a grupului Generali aici si aici . Pentru o istorie a logo-ului societatii aici.

O victorie ( a la Pirus) a capitalismului

Posted on October 19, 2008 by lecitina

Pana in 1943 nu am gasit planuri care sa consemne existenta unor incinte pe terenul Casei Radio – terenul era din cate se vede pe vechile planuri o zona de tranzit intre terenurile apartinand palatului Cotroceni si cele cu functiuni preponderant militare (grajdurile regale, cazarme , depozite).Era o perioada de transformari in timpul careia s-a cristalizat identitatea cartierului Cotroceni si in care terenul actualei cladiri a Operei Romane era ocupat de terenul de sport “Venus”.Vremuri in care Strada Eroilor Sanitari purta alternativ numele de “carol II” si “Strada dealului” iar la intersectia dintre Regina Elisabeta, Splaiul Independentei si calea Plevnei era in discutii sa se construiasca proiectul :”Garii Centrale”.

Ulterior pe teren s-a constituit un hipodrom (apartinand armatei) care se pare ca a functionat pana in anii 80’. In urma demolarii hipodromului a fost construita, incepand cu 1986, Casa Radio care ocupa cam jumatate din terenul fostului hipodrom, restul terenului ramas fiind ocupat de un parc. In Casa Radio se visa sa se organizeze muzeul comunismului. Dealtfel de la balcoanele Casei Radio a urmarit Nicolae Ceausescu ultima defilare de 23 august in 1989.

Dupa revolutie situatia cladirii a ramas multa vreme ambigua. La inceput inscrisa in administratia Ministerului Culturii si Ministerului Justitiei exista intentia de a o transforma in spatii destinate Societatii Romane de Radiodifuziune sau de a o transforma in Muzeu National de Istorie. Ulterior, cladirea a trecut in administrarea Ministerului Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei iar cladirea a devenit in urma negocierilor dintre minister si investitori primul proiect de parteneriat public privat. Astfel statul devine partener cu 15 % din investitie iar concesionarea terenului se face pe termen de 49 ani.

Proiectul insa, desi facut in parteneriat public privat, nu a fost supus unui concurs de proiecte deschis cum ar fi fost asteptat si cum insasi comisia de avizare a subliniat. Chiar si acordarea proiectului firmei investitoare este aparent sub puternice indoieli vis-à-vis de corectitudinea negocierilor. Astfel evaluarea initiala a proiectlui (fata de care s-a judecat posibilitatea financiara a investitorului de a fi considerat eligibil ca partener de catre stat) a fost mult subestimata – de la 150 mil euro cat s-a estimat initial investitia a sarit in momentul de fata de 600 mil euro.

Pe partea de arhitectura firma aleasa a fost Chapman Taylor, firma de arhitectura care si-a deschis de cativa ani o reprezentanta in Romania si care se ocupa in general de proiecte de mare anvergura. Solutia ( sau solutiile caci in urma refuzarii mai multor variante in Comisia de urbanism, firma a fost silita sa se intoarca cu proiectarea “la plansete”) asa cum este ea ilustrata pe site-ul oficial al firmei de arhitectura, este de natura sa puna mari semne de intrebare vis-à-vis de fata viitoare a orasului.Variantele propuse de firma de proiectare , dupa cum se vede si din poze, difera foarte putin intre ele, toate frapand mai ales printr-un POT mare pentru zona in discutie.

Nu are sens sa ne intrebam cam cat context istoric si urban a fost luat in calcul in dezvoltarea proiectului daca ne uitam la perspectivele aeriene ale proiectului (unde fundalul folosit nu este cel in care proiectul ar urma sa se integreze).

Desigur si construirea unei roti panoramice intr-o vale nu pare neaparat oportuna.

Nu voi deplange disparitia unui parc care niciodata nu a fost receptat ca atare de catre bucuresteni, un imens maidan caruia ii este dus dorul doar post-factum.

Voi deplange promovarea si gestionarea unui proiect gigant, cu un impact foarte greu de controlat si anticipat, prin politici de circumstanta, lipsite de responsabilitate si transparenta. Si voi regreta faptul ca, atunci cand ne vom trezi din vis, tot ce va mai ramane din putinul pe care il oferea centrul si asa mutilate al bucurestiului central vor fi mall-uri anonime cu fatade cortina si mult prea putine spatii destinate comunitatii , spatii urbane in adevaratul sens al cuvantului care ar putea cu ceva noroc in cateva secole de civilitatie sa ne invete sa locuim.

P.S. Intre timp demolarile continua. Chiar si fara autorizatie.

supravietuiri

Posted on October 9, 2008 by lecitina

Sunt destul de rare cariatidele si atlantii in arhitectura eclectica a vechiului Bucuresti.Statuile decorative incluse in estetica de fatada dar care nu pot fi incluse in categoria cariatide/atlanti (deci fara rol de sustinere aparent sau real) sunt inca si mai rare -un exemplu inca bine pastrat se poate vedea pe Bulevardul Elisabeta.

Raritatea unor astfel de elemente de decorare a fatadei am constientizat-o poate cel mai bine acum ceva luni bune ,intr-o curte a unui bar (in care poti gasi orice de la sigle cu route66 pana la caini melomani supraponderali) in zona calea Grivitei . In curtea improbabila si cu o geometrie pe care nici un extras de carte funciara nu-o poate complet explica, sprijinita de un calcan statea statuia din pozele de mai jos.

La prima vedere , printre mesele de lemn grupate in jurul catorva copaci , intr-o liniste de inceput de lume intrerupta doar de ceva cantece improvizate de chitara impresia e foarte puternica.Soarta bietei statui, a carei expresie a fetei de la uzura s-a transformat intr-o disperare muta, pare identica cu cea a zonei Grivita.Candva o zona de case mic-burgheze cochete astazi ea este uitata cu fiecare casa daramata si cu fiecare nou turn de sticla ridicat.

Iar initiative si resursele de a renova ce merita pastrat din zona par minime in conditiile in care majoritatea caselor sunt ocupate abuziv.O alta parte din case sunt puse la vanzare pe sume care desi ridicate par mici raportate la profitul ce se poate scoate prin constructia unei cladiri de birouri.Schimbarea vine incet si sigur dinspre Piata Victoriei catre gara de Nord.

Dar pana cand aceasta se va intampla este imbucurator ca mai exista mici redute in care bucati de trecut mai exista.Mai mult decat prezente fizice arhitecturale ce se conserva, in cazul de fata este salvata (temporar) o tipologie de spatiu urban – gradina de vara, atat de prezenta in viata sociala a bucurestenilor la inceput de secol.Evolutia este cuvantul la ordinea zilei si asa cum in anii ’30 terasa Otetelesanu lasa in urma demolarii un teren gol liber perfect pentru constructia palatului telefoanelor (pentru o poveste mai detaliata a casei Otetelesanu – Lelia Zamani “Oameni si locuri din vechiul Bucuresti”)la fel astazi vechi locuri ale Bucurestiului sunt daramate pentru a lasa loc unor noi turnuri.

bulevardul Carol nr.61 (casa domnisoarei Havisham)

Posted on August 27, 2008 by lecitina

“Este pe bulevardul Carol 61,colt cu strada Olari, o casa particulara cu un etaj si un subsol ridicat.Nu-mi dau seama de ce , aceasta cladire care n-are nimic deosebit imi placea atat de mult acum 20 de ani,incat imi spuneam ca daca mi s-ar fi intamplat sa fac o frumoasa afacere, voi cauta s-o cumpar.in serile din urma, trecand prin fata ei, mi-am amintit de asta si mi-am gasit mai mult decat o asemanare cu ea. Ca si mine e demodata, un pic subrezita si prost ingrijita” (Matei Caragiale – jurnal 1934- exstras din Ioana Parvulescu “tara Miticilor”)

La actuala adresa bulevardul carol I nr.61 este un magazin Mega Image proaspat construit. Totusi dupa cum arata planurile vechi ale orasului cat si planurile actuale Strada Olari nu s-a intersectat niciodata cu Carol I. Trama stradala din aceasta zona in ciuda pierderilor suferite de fondul construit nu s-a schimbat prea mult in timp.

Singura cladire din zona care pare sa se potriveasca cu descrierea facuta de Matei Caragiale este o cladire construita in sistem S+P+m construita pe o parcela cu deschidere catre parcul Izvorul Rece si strada Olari.Construita in stil eclectic, fiind una dintre putinele cladiri construite cu retragere la strada (ceea ce ii da un oarecare aer de bunastare) cladirea se diferentiaza net de fondul construit in care se incadreaza.

Nu stiu daca aceasta casa (care mie in prezent imi apare ca o ultima relicva a unei vieti usoare bazate pe o bunastare construita cale de generatii ) este cea de care vorbea scriitorul, desi recunosc ca imaginea ei ma fascineaza de ceva ani buni. Recent insa cercetand situatia pe piata imobiliara a zonei am avut surpriza sa gasesc anuntul de punere la vanzare a casei .

Primul soc a venit din ideea ca exista un mostenitor legitim si gata sa-si exercite drepturile in casa care imi parea locuita doar de o miss havisham ce seara aprinde o lumina la mansarda (mereu aceeasi). Al doilea gand a fost revelatia ca probabil nici un scriitor contemporan, oricat de talentat, nu ar putea visa macar ca facand “o frumoasa afacere” sa cumpere casa cu pricina (la modesta suma de 1.65 mil euro) .

puncte de fuga

pentru a construi o perspectiva corecta trebuie sa stii cum sa fixezi punctele de fuga

Category Archives: case cu povesti