Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.
Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.
Despre morti numai de bine…..
Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
