Category archives: bucuresti

de toamnă (2)

cismigiu toamna

Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.

De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.

Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă. Continue reading

Invitaţie la redescoperire

Bucurestii vechi si noi

Prăfuit doar de timp, nu şi de colb

Aglomerat de idei, nu şi de oameni

Zgomotos prin schimbul de idei

Dezordonat prin interacţiune

Murdar prin pasiunile vieţii stradale

Nesigur prin frumuseţea atmosferei nocturne

Bizar prin aparenţe, nu şi prin esenţă. Continue reading

lectii despre oras (plimbari urbane)

Acolo unde proiectarea isi declara neputinta in fata dezvoltarii orasului drumul catre solutii incepe printr-o analiza atenta a evolutiei urbane cautand explicatii si radacini ale problemelor legate de istoria orasului si cantarind implicatiile la nivel social. Pornind de la aceasta premiza Andrei Popescu, de profesie urbanist, coboara in strada pentru a explica orasul simplu, convingator si inarmat cu planse grafice menite sa ilustreze transformarea si evolutia in timp a orasului.

Intr-un recent articol autorul “ideilor urbane” pune punctul pe “i” si evidentiaza scopul ultim al plimbarilor: cultivarea spiritului civic. Atunci cand proiectarea este in impas recursul este normal sa se faca la locuitorii cetatii. Iar atunci cand ei vor intelege de ce si in ce fel orasul a ajuns la forma sa actuala , atunci probabil isi vor  putea clarifica gandurile si cristaliza o idee despre cum isi doresc ca el sa functioneze si in ce chip doresc sa arate. Alaturi de o calauza plina de optimism si ganduri frumoase pentru oras, drumul este inca posibil. Eu ii doresc mult succes lui si orasului .

Nota:

Sunt organizate 3 tururi cu tematica diferita dar complementara:

-          Orasul dezvoltarii : traseu 1: Foiesor –Traian

-         Evolutia locuirii: traseu 2: Mihai Bravu-Titan

-          Noul centru civic: Unirii- Mihai Voda

Am participat la o excursie pilot pe traseul 2 alaturi de alti colegi din grupul “Bucurestii vechi si noi”. Impresii despre plimbare au fost deja publicate de catre Vlahul, Raiden, Ioana si Marius. Ma voi solidariza cu restul colegilor indemnandu-i pe toti cei interesati sa cunoasca si sa inteleaga mai bine Bucurestiul sa participle la plimbarile organizate de “idei urbane”.

Mai jos cateva poze facute de mine.

Feţele sărăciei

ferentari

Sărăcia din Ferentari stă bine ascunsă faţa de şoselele principale. Ea este despărţită de restul oraşului de străzi prăfuite, nepăsare şi idei preconcepute, ce trasează bariere nete între fâşii de oraş şi mai ales între oameni.

Dacă totuşi eşti curios într-o zi însorită de toamnă să priveşti dincolo de  imaginara barieră, ai şanse mari să rămâi surprins. Există atitudinea confortabilă de “salvare” a imaginii sărăciei prin epitetul “pitoresc”, care de cele mai multe ori mascheaza cea mai profundă si intransigentă detaşare şi respingere. Sărăcia e urâtă, feţele ei n-au nevoie niciodată de pomada cuvintelor, iar daca vrei să înţelegi spectacolul pe care ţi-l aşterne în faţă, trebuie să o priveşti cu ochii larg deschişi şi atenţi la detaliu, nu doar cu curiozitatea turistului de weekend.

Întreaga zonă de case a Ferentariului şi străzile sale labirintice, cu nume fabuloase, pare o insulă a cărei existenţă pare improbabilă pentru cei ce se plimbă seara pe străzile centrale ale capitalei. O insulă de soare, sărăcie, dar cu o dorinţă viguroasă de viaţă şi o încăpăţânată orientare spre supravieţuire. La fel ca această insulă mai există multe, şi aici dar şi pe tot cuprinsul ţării. Toate se încăpăţânează să reziste, sfidând şansele (sau mai exact lipsa lor) şi încercând să-şi construiască un colţ de “acasă” din puţinul ce este oferit.

ferentari

Continue reading

despre morminte

Cum arată lucrurile din jur când închizi lumina? Cele câteva secunde până când ochii se obişnuiesc cu întunericul din jur, lucrurile sunt libere să răsufle uşurate de greutatea privirilor şi să dispară pentru câteva momente.

cimitirul bellu

cimitirul bellu
cimitirul bellu

Noaptea oraşul respiră uşurat şi se ascunde în umbre. Iar umbrele cele mai bătrâne se strâng în colţuri de alei şi răspântii uitate. Le-am regăsit pe toate, cu ocazia Nopţii Muzeelor, bine refugiate pe alei nepietruite din cimitirul Bellu, speriate de mulţimea ce se revarsă în jur. Continue reading

de vanzare

Intotdeauna mi-au placut targurile de lucruri vechi. Cand eram mica, pentru agitatie; in adolescenta, pentru inedit; acum, pentru aerul familiar si desuet al lucrurilor expuse. Ma gandesc mereu ca lucrurile luate primesc la mine un “acasa” protector – o fractiune de raft sau sertar, in care o carte sau o vedere postala pot imbatrani fara grija, in mijlocul unei familii de imprumut.

Am mai pomenit undeva de serialul din copilarie in care o fetita ajungea intr-un spatiu fantastic prin intermediul unei pete de cerneala. Astazi, poze si carti vechi sunt petele de cerneala prin care se poate inca patrunde in perioade despre care,dincolo de datele exacte (si inutile) din cartile de istorie, stim prea putine pentru a ne contura o poveste .

Cartea postala gasita in teancul de nimicuri vechi din care am ales cu grija sambata trecuta, la targul anticarilor din Obor, este o astfel de interfata – o prezenta ciudata in cotidianul postmodern prea ocupat de grijile sale pragmatice si imediate.

Am cautat minute in sir in teancul de poze si carti postale, savurand caligrafia frumoasa si elastic intinsa pe bucatile ingalbenite de carton in speranta unei descoperiri. Descoperirea a fost Stella, numele sub care s-au grupat un palc de carti postale, intinse pe arii vaste din jurul Bucurestiului si traversand intervalul de ani 1929-1943. Dar nu despre Stella este vorba aici (despre ea voi vorbi in posturile ce vor urma), ci despre o carte postala stinghera, gasita printre atate alte carti postale purtand in ele amintiri directionate catre adrese cel mai probabil azi spulbetare de dezvoltari (sau involutii) urbane si catre oameni stersi de timp.

Cartea postala despre care scriu acum este raspunsul dat de catre un proprietar, unui anunt trecut in ziarul Universul in anii 30’. Anuntul la care care se refera cartea postala este, din cate se intelege, un anunt de intentie de a cumpara casa (textul este reprodus mai jos)

“Buc. 28 mai 936

Stimate domn,
Citind anuntul D-voastra in ziarul Universul ca sunteti amator a cumpara o casa va avizez prin prezenta ca am o casa de vanzare a mea personala si anume 14 m fata de lungime 30 total 420 m/p . casa este compusa din 2 camere, pivnita si marchiza constructie solida noua lucrata cu caramida presata aspect de vila cu 4 trepte strada este pavajata cu piatra bolovani. Casa este in cartierul Colentina tramvaiu 11 merge si trece pe la capu strazii este chear statia. Pretul este de lei 120.000 (una suta douazeci mii) daca sunteti amator serios poftiti pana la mine la adresa din fata sa mergem la fata locului sa vedeti casa si daca va place sa stam de vorba. Sunt acasa in orice zi dupamasa

Cu tata stima,
St. Sasu “

Conform “Cronologiei Bucurestilor”, incepand cu 1926 Colentina , considerata comuna suburbana, era trecuta sub administratia Bucurestiului. Abia spre sfarsitul anilor ’30 Colentina ajunge cartier al orasului schimbandu-si radical infatisarea, lucru sustinut si de construirea mai multor obiective industriale in apropiere ( planul SOCEC arata o fabrica de tesaturi si fabrica Stella) .

In anii ‘30 ziarul “Universul” (infiintat inca din jurul anului 1880), alaturi de “Dimineata” , are o larga raspandire “tirajul lor ajungand la 200.000 (…) de exemplare. Le urmeaza ca tiraj, tot doua cotidiene din Bucuresti: Curentul, cu 60.000 si Adevarul , cu 50.000 de exemplare”. Este de inteles deci de ce acesta este o sursa importanta de informatii inclusiv imobiliare iar respectivul Domn Sasu trateaza redactia (si potentialul comparator) cu atata deferenta.
Conform planului SOCEC din 1935, tramvaiul 11 (mentionat in anunt) circula de la Piata Sf. Gheorghe pana in Comuna Colentina. Traseul parcurgea calea Mosilor trecand apoi pe viitoarea sosea a Colentinei ( pe plan trecuta general Lambru). Doar traseul tramvaiului 11 mergea mai departe de halele Obor, unde se termina traseul tramvaielor 5 si 7. Drumul tramvaiului 11 nu avea cum sa mearga mult mai departe de atat, in 1936 este editat volumul “Sistematizarea lacurilor Colentinei” (un extras din volumul respectiv aici)– proiect ce este in curs de implementare, nicidecum finalizat (finalizarea se va face in anul 1939). Dealtfel pana in 1948 linia de tramvai nu ajunsese decat pana la Soseaua Fundeni, abia din acest an incepand a se realiza prelungirea ei pana in cartierul Andronache.
Strada pe care este situate casa supusa vanzarii este probabil una dintre multele stradute care se desprind din strada principala – general Lambru. Judecand dupa planul zonei – cartierul se constituia probabil la acea vreme din mici stradute cu case cu regim de inaltime scazut. Imi imaginez ca marea majoritate a caselor erau casute modeste, cu aspect tipic de mahala buresteana, altfel de unde sublinierea calitatilor casei supuse vanzarii care (probabil spre deosebire de rest) e construita din caramida. O zona de inceput de lume urbana, unde ca si in groapa lui Eugen Barbu, substanta de constructie a zidurilor marcheaza statutul social al proprietarului si implicit “pricopseala”. O casa de caramida nu e lucru de saga la inceput de secol bucurestean !
Desigur prezenta marchizei nuanteaza si mai mult asteptarile referitoare la zona in discutie. Este ceva induiosator in prezentarea casutei cu 2 camere drept casa cu “aspect de vila”. Un amanunt interesant este precizarea referitoare la strada pe care este casa situata , strada ce are pavaj cu piatra-bolovani. Conform “Cronologiei Bucurestilor” de Gheorghe Parusi, in 1934 “se fac importante modernizari si imbunatatiri in cartierul Colentina-Andronache: este introdusa lumina electrica pe cateva strazi, sunt pavate alte cateva” – printre ele, desigur, si strada casei pusa la vanzare.
Doar imaginatia poate raspunde curiozitatii fata de soarta scrisorii prezentate mai sus. De catre cine a fost citita, daca domnul Stefan Sasu locuind pe Str. Hatmanu Arbore no. 17 a fost cautat dupa-amiaza , cum indica in scrisoare, si daca dezvoltarea cartierului in perioada comunista a sters sau nu din istorie modesta casuta .
Cert este ca proprietarul de atunci nu cred ca si-ar fi imaginat vremurile in care cei 420 de mp sunt cumparati nu pentru casuta cu “aspect de vila cu 4 trepte” si “pivnita si marchiza”, ci pentru a demola si construi integral parcela cu o vila de P+2. In locul marchizei, aruncate la fier vechi astazi, punctul forte al unui anunt similar de vanzare ar fi balustrii de la balcon.

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

suprapuneri

Cam pe vremea asta anul trecut, mergeam spre birou intr-o dimineata egal innorata ca si astazi. Vantul isi schimba directia dupa fiecare colt taindu-mi fata dupa planuri netede si taios definite ca-ntr-un portret cubist, iar fulgii alergau haotic intre maldare de zapada murdara.

Ascultam in casti teatru radiofonic “Sfarsit de veac in Bucuresti”  – in casti era toamna iar  Urmatecu alaturi de familie si rude ciocneau pahare de vin. Pana ajungeam in tramvai, in casti déjà suiera vantul si viforul in care Pauna pleaca in urma confruntarii cu Urmatecu. Parca frigul din casti ma facea sa ma zgribulesc si mai mult decat viforul de afara pe care oricum nu-l auzeam din cauza celui din inregistrare, mai real decat ce ma inconjura.

In aerul rece de afara ziua de atunci si cea de azi par sa se suprapuna intr-o eterna iarna de ganduri si asteptari. Ca si atunci, prin crengile rahitice si noduroase de copaci, planurile definite de blocuri sunt tot cenusii , doar vag diferentiate de cerul murdar. Intre grilaje ruginite se vad petece de iarba uscata peste care zapada nu a reusit sa-si intinda complet patura murdara. Din cand in cand, din colturi gri de umbre se despletesc contururi alergande de caini fantomatici. De nicaieri catre nicaieri.

Ma dezechilibrez peste cateva coame de gheata sapate de pasii trecatorilor si observ tardiv ca mi-am uitat manusile acasa. Imi afund capul in fularul gros iar ochelarii se aburesc pe jumatate de la respiratie. Prin petecul ramas neaburit apuc sa mai vad clanul portocaliu de pisici ce locuiesc la subsolul blocului din apropiere luandu-si micul dejun pe cartoanele de langa ferestrele subsolului.

Din viteza tramvaiului imaginile se succed in ritmul obisnuit cu aceleasi cladiri cu tencuieli jerpelite. Cainii alearga in zgomote pierdute in goana masinilor si dincolo de interfetele reci de sticla. Chipurile celor ce urca si coboara la fiecare statie par mereu aceleasi sau poate sunt doar intersanjabile in tristetea si uniformitatea lor garbovita de griji. Tacerea tuturor pare doar o asteptare agresiva a propriei riposte, intr-un sentiment de furie mocninda, stinsa doar de nepasarea in care toate isi gasesc in final raspunsul.

In calupul gri de oameni, minunile sunt improbabile, rare si dureaza putin. Dar uneori cand, intr-un troleu burdusit la maxim, la cativa centimetri de umarul tau , pe un ecran luminos, mic, de telefon, un “te iubesc” se naste sub perechile de ochi, martori involuntari din jur, crescand consecvent litera cu litera indiferent la blocaje de trafic, hurducaturile inevitabile si agitatia din jur, simti ca totusi ele sunt o optiune.

Ma uit pe geam la insiruirea trista de masini – caserole metalice in care indivizi stau blocati la stopuri inventate de logica urbana. Unii citesc ziare imprastiate pe bord, tapetand cu ele parbrizul. Altii privesc in gol, altii vorbesc la telefon agitand mainile in aer. Majoritatea stau incruntati, doar unele femei isi rotunjesc buzele colorate de ruj, in oglinzile retrovizoare. Rupandu-ma de imaginea lor, revin periodic la paginile pe care mi le deschid singura in fata si in care inaintez cu viteza constanta intre statiile din care mi se insaileaza drumul.

Seara, prin intunericul gros si laptos, incepe drumul in revers catre casa. Clipesc des printre fulgi mici si taiosi  si imi simt fata inghetata in ultimele cuvinte rostite inainte de a iesi afara.  Tramvaiul are aceleasi lumini stinse si murdare ca si cele care lumineaza vag strazile. Strazile par goale de oameni si-si calculeaza traficul in kilogramele de metal alunecande pe glodul transformat in gheata.

Intunericul si frigul iti cad pe umeri, grele, de indata ce iesi afara. Buimac incerci sa-ti amintesti incotro este ‘acasa’. Printre oamenii cenusii despre care nu stii si nu-ti poti imagina nimic , cei cu care iti imparti drumul, chiar si numai ideea de acasa pare improbabila, un vis infasurat in jurul unei cesti inexistente de ceai de culoarea portocalei. Acasa pare un loc imposibil de definit geometric in coordonate x, y, z, accesibil doar prin introducerea unui cod secret pe care ai datoria sa-l tii minte indiferent de divagatiile la care te supune rutina zilnica. E datoria memoriei sa regaseasca  ‘acasa’, seara de seara.

Imi masor mereu drumul spre casa in functie de rutele adoptate. Rutele variaza dupa anotimp si dispozitie, sunt  mereu o bucla ocolitoare, in care incerc sa-mi protejez timpul de scufundat in ganduri si de citit furat. Acest timp de tranzit se transforma insidios in spatiu de trazit – un spatiu secret in care revenirea se face natural si din care despartirea pe timp de zi e partiala si insotita de pareri de rau.

Ultima portiune a drumului spre casa, indiferent de ruta aleasa, se masoara in pasi mari, iuti si apasati – nu din graba ci din convingere. De indata ce patrund pe strazi micute de cartier, zgomotele se pierd si raman doar eu si scartaitul zapezii de sub cizmele mele. Pana si pisicile cartierului sunt demult retrase pana la ora asta. Tacerea amplifica scartaitul zapezii iar aerul taios de rece al serii se asterne peste strazile luminate de sferele portocalii de lumina palpainda a felinarelor.

Ocolesc cu atentie proiectiile de turturi de gheata atarnati de stresini ruginite si peticele de gheata lucioasa de langa jgheaburi. Toate casele par adormite, doar fum cu miros greu de plastic incins vine de deasupra acoperisurilor de tigle sparte. Mai toate geamurile oglindesc doar luminile strazii, o bezna opaca stand bine baricadata in spate.

Te simti singur pe strazile inguste in care doar arar, din spatele gardurilor subrede de lemn, voci ragusite de caini treziti din somn se mai aud.

Straduta e atat de pustie incat poti juca sotron pe petice de zapada in timp ce o traversezi catre casa iar gandul ca esti singurul om ramas nu pare contrazis nici de cele cateva lumini din geamuri. Drumul catre ‘acasa’ a fost inca o data gasit iar odata inchisa usa, tacerea ramane zavorata afara iar eu ma gasesc inconjurata de caldura si toate sunetele dragi. Tot viforul si frigul de afara ramane incapsulat in inregistrarea radiofonica pe care nu o voi asculta in casti pana maine dimineata.

watch?v=anAOM-23uYA

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

despre “acasa”

Cand am ajuns prima data in Bucuresti, mult timp mi s-a parut ca orizontul se aseaza gresit si lucrurile nu au gravitatia normala, vantul si timpul alungandu-le in rotocoale de amintiri de la o zi la alta si in functie de anotimp si vreme interioara.
M-am gasit direct infipta in centrul din care compasul vremii subiective avea sa construiasca cercuri concentrice, direct in piata Universitatii, intr-o seara de toamna cu mainile in buzunare, fara nimeni cunoscut in jur si cu un maldar de bagaje lasate gramada in camera minuscula din casa de imprumut.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca ce-mi lipsea era confortul mental oferit de planul vertical al muntilor ce inconjurau Brasovul. Brasovul era ca o matrioska, ieseai din casa in “acasa”, intr-o permanenta ocrotire, nu tot timpul solicitata – de multe ori apasatoare. Probabil principala mostenire adusa cu mine de-acasa a fost atributul de ‘inertiala’ de care inca nu ma dezic. Imi place sa cred ca e o atitudine imprumutata de la orasului ce-si pastreaza posesiv si cu consecventa ploile zile in sir si priveste reticent schimbarile de vreme chiar si cand ele se impun calendaristic. Orasul ce-si ascunde camerele dupa obloane si in care toate vorbele se pierd in grosimea zidurilor vechi. Ziduri orgolioase , riguros si elegant simple, ce-si apara intimitatea si povestile in spatele portilor mari de lemn. Un oras al cumpatarii, inscrisa in fiecare piatra si construita incet si temeinic, in fronturi reci si drepte de case.

Tot din acelasi motiv am fost uimita de sporovaiala marelui oras ce-si desfacea impudic toate farmecele si secretele in lumina cruda a verii, specifica oraselor de campie. Oamenii vorbeau mai multe decat s-ar fi cuvenit, erau dispusi sa ajute mai mult decat ar fi fost de asteptat si, cu toate acestea, le pasa de lucruri mult mai putin decat ar fi trebuit. Risipitori si cu ei insisi si cu lucrurile lor sau din jur, oamenii de aici pareau sa traiasca intr-o eterna vesnicie ce dura mereu o zi.

Cataclisme pareau mereu iminente, de la un cuvant aruncat aiurea, iar abuzuri si enormitati erau absorbite si sterse de zilele prafuite de vara. Lumea se grabea de cum incepea anul sa se coloreze odata cu primele semne de primavara, vara fugea cu disperare din oras aiurea , toamna era neurastenica iar iarna agitata, in asteptare de noi vacante si un an proaspat de inceput. Cu o imensa vitalitate, orasul se grabea an de an sa se consume-iroseasca rapid, in soarele de vara, si sa cada letargic la sfarsit de an. Rabdarea nu era si nu este in vocabularul orasului, ea exista doar in periferii cu strazi tacute, strajuite de copaci batrani si pazite de pisici reticente. Sub o imensa pecete de efemeritate general acceptata, e greu sa nu te simti liber. Esti liber chiar si sa ramai ce-ai fost mereu si sa nu te aliniezi.

Astazi dupa ani buni de locuit in Bucuresti, cand istoriile copilariei sunt risipite prin persoane pierdute in poze si jucarii imprastiate prin alte familii, gasesc Brasovul mult mai gol. Totusi, chiar daca povestile raman acum mai mult in minte, ele sunt posibile chiar si fictiv, doar aici printre ploi – zile reci de vara si o iarna ce pare mai mereu vesnica.
Brasovul reprezinta un “my secret life” ,cheie de acces in spatiul acum inaccesibil al copilariei. Bucurestiul va continua sa fie un efemer spatiu al zilei de “azi”, la fel de evanescenta si ea ca orasul insusi.

Ani de zile am ascultat sau citit tirade ale altora, veniti la fel ca mine, intamplator, de voie – de nevoie, in Bucuresti. Marea majoritate isi gaseau o glorie in a nu se fi adaptat si o mandrie in apartenenta la regiuni a caror superioritate culturala invocata (si probabil din multe puncte de vedere reala) se datoreaza prea putin specificului national.
Imi imaginez ca multe din aceste declaratii sunt ipocrite dar justificate de uzualele judecati transante prin care tara este spintecata in zone cu competente si orgolii strict delimitate si aparate/atacate cam cu aceeasi inversunare ca si in cazul echipelor de fotbal.

Voi continua sa ma reclam drept o fiinta reticenta si inertiala ce-si cara “granita in ranita” oriunde va merge. Si cred ca “oriunde” va ramane inca ceva vreme “aici”.