Category Archives: arhitectura

Alte scrisori pierdute.

Posted on by
2

…Mai tarziu insa mi-am dat seama ca scrisorile pierdute cu mesaje irosite, pierdute in timp sau pur si simplu nelivrate catre destinatar sunt mult mai multe. Inregistrari de momente de a caror trecere nimanui nu-i mai pasa astazi, ele isi continua drumul prin lume prin balciuri unde reunite cu altele ca ele sau cu simple ilustratii vechi cu actori pe vremuri in voga asteapta tacute si estimate pragmatic la preturi derizorii langa vechi cesti de cafea din seturi descompletate si tavi de inox sau masini de calcat minunat de anacronice. Hartii goale ingalbenite ajung in acest fel sa valoreze perfect egal cu altele care inca mai poarta declaratii de dragoste stangace si desuete in care timiditatea se citeste prin formulari ce par poate acum bombastice.

Mi-e greu sa inteleg familiile care au izgonit din lista de mosteniri aceste petice de hartie care la un moment dat au reprezentat singura legatura intre tineri indragostiti care au avut de-a face cu piedici greu de depasit precum cele doua razboaie mondiale.

Am gasit astfel doua carti postale trimise ambele din Sinaia catre o domnisoara din Braia, domnisoara Emilia Anastasiu. Adresa este trecuta astfel “ Braila, bld. Carol 261 (in fund)” – imi imaginez ca domnisoara respectiva locuia intr-o curte cu o suita de case vagon construite in adancimea unei parcele adanci si inguste.Vremurile erau grele, insa nu intr-atat de grele incat un tanar cu educatia sa nu poata sa se exprime fata de (probabil) logodnica sa astfel:

“”domnisoara, al dumitale in veci si vesnic cu D-ta in gand iti trimit din prima statiune a tarii salutul meu cel mai sincer” si:

”in asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua. Un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”

Ambele carti postale dateaza din vara anului 1941 perioada aflata sub semnul celui de-al doilea razboi mondial. Datarea inscrisa pe cartile postale, iulie 1941, se inscrie in perioada in care Romania, care semnase inca din 1940 aderarea la pactul Tripartit, impreuna cu trupele germane patrunsese pe teritoriul Basarabiei. Pana pe 26 iulie 1941 sunt astfel eliberate Basarabia si nordul Bucovinei. O mare parte din Ardeal este insa inca sub ocupatie conform actului de la 30 august 1940 prin care portiunea nord-vestica a Transilvaniei se decide sa fie alipita Ungariei.
castelul peles 1941
castelul peles sinaia 1941
In aceste conditii istorice instabile si turbulente o corespondenta romantica intre logodnici locuind in Ardealul inca neocupat respectiv in zona de sud a Romaniei  pare desueta. Ambele carti postale poarta o mare stampila cu marca de ”CENZURAT”. Avand in vedere ca le-am gasit la o taraba in Brasov, atat de aproape de Sinaia de unde au fost trimise imi imaginez ca cel mai probabil ambele carti postale nu au ajuns la destinatie din cauza cenzurii. De altfel a doua carte postala, trimisa la o saptamana fata de prima, consemneaza ingrijorarea celui care o scrie fata de lipsa primirii unui raspuns:

“In asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua – un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”. Restrictiile existente in privinta receptionarii corespondentei sunt si ele clar exprimate “ nu primim decat carti postale”  si “ “scrii numai ce mai faci. Atata vreau”
carte postala anii '41
carte postala 1941

Semnatura este insa mereu la fel de protocolara, neperturbata de haosul dezlatuit de razboi :” salutul meu cel mai sincer” (prima scrisoare) si “ ‘cu cele mai alese sentimente”. Cel care semneaza cu un “Eu” posesiv (cine altcineva ar mai putea fi sau si-ar permite sa se recomande in fata domnisoarei Anastasiu “eu”) a ramas probabil in Sinaia asteptand la Scoala primara “Carmen Silva” o scrisoare care nu avea cum sa ajunga.

la plimbare prin centrul vechi

Posted on by
4

Dupa cum probabil am mai scris si in alte posturi identitatea cladirilor (si pastrarea identitatii cladirilor vechi) este in mare parte dependenta de felul in care ele sunt locuite. Exista prin urmare o mare asemanare intre felul in care oamenii aleg sa-si croiasca personalitatea si infatisarea si felul in care cladirile se transforma prin procesul de locuire si insusire a spatiului de catre ocupantii lor.

Arhitectura actuala seamana oamenilor de pe strada – asa cum gasesc de cuviinta sa se prezinte pe sine in acelasi fel sunt si cladirile in care ei aleg sa traiasca. Hainele ieftine cu sclipiciuri si croi dupa tipare de duzina sunt o alta manifestare a sufletului ce locuieste blocurile triste si colorate strident. Asa cum o pereche de manusi de dantela ar fi o subtilitate inutila pentru majoritatea femeilor moderne ,mici detalii de arhitectura sunt retezate ca inutile si desuete. Intocmai cum vederea decolteurilor adanci nu mai face pe nimeni sa roseasca , vederea aparatelor de aer conditionat labartate pe fatade nu incomodeaza estetic pe nimeni. La fel cum hainele de pe strada sunt copii dupa copii de haine de firma afisate zi de zi in reviste glossy la fel fatadele caselor se imbraca cu sclipiciuri imprumutate , modeste dar cu pretentii de parvenire uriase. Continue reading →

ceasuri imaginare pe strada petru maior

Posted on by
2

Casa despre care vreau sa vorbesc in acest post nu mi-a atras atentia pentru ca ar fi o casa propriu-zis frumoasa. Nu este nici bine conservata ,nu are nici o vechime prea mare (comparativ cu alte vecine ale ei), nu prezinta nici detalii de ornamentatie deosebite . Casa despre care vreau sa vorbesc este o casa relativ modesta, datand probabil din anii 30-40.

Ceea ce o face interesanta este rezolvarea sa volumetrica deosebita generata in parte si datorita pozitionarii intr-o raspantie de strazi. Forma interesantului sit ocupat de casa este de trapez iar casa este construita pe limitele de proprietate, singurul spatiu ramas liber fiind o curte dreptunghiulara decupata din latura oblica a trapezului.Cele doua decrosuri generate de curtea interioara sunt probabil doua apartamente construite de un beneficiar comun cu mult timp in urma.

Continue reading →

construct expo 2010

Posted on by
2

Din multe puncte de vedere Construct expo a fost o dezamagire – dezamagire la nivel de prezentare dar mai ales dezamagire intrucat lipsa unor mari nume din domeniul constructiilor si investitia destul de mica in imagine a dat inca o data scara crizei din domeniu.

In absenta bugetelor pentru departamentul de marketing standurile fie au utilizat materialele mai vechi, fie au improvizat amenajari cu bugete extrem de reduse – uneori apelandu-se doar la mobilierul strict functional necesar unui stand.

Un alt lucru interesant s-a putut remarca vis-a vis de categoriile de materiale promovate. Daca in anii trecuti in spot-light se aflau materiale extrem de inovatoare folosite in domeniul constructiilor , solutii eficiente folosind noi tehnologii sau finisaje de foarte buna calitate acum aria de interes s-a schimbat. In prim plan s-au aflat standuri ce comercializau materiale de constructii la preturi accesibile ( deseori in concordanta cu o calitate indoielnica) in general adresate programului de locuinta individuala. Probabil publicul tinta vizat au fost tineri cu posibilitati financiare inca suficiente pentru a-si construi o locuinta modesta – in regie proprie, eventual prin reactivarea programului prima casa. Pentru atingerea acestui obiectiv firmele prezente la expozitie au propus sisteme cat mai economice de constructie – case pe structura metalica, locuinte cu structuri modulare folosind cofraj pierdut, locuinte cu structura de lemn. Corolar fata de aceste directii au fost prezentate materiale eco – sisteme de termoizolatii din celuloza reciclata sau din panouri de aschii de lemn aglomerate cu ciment . Este in principal un curent eco adoptat de nevoie – materialele eco fiind mai ieftine decat cele folosite in tehnicile traditionale si asigurand pe termen lung o recuperare a investitiei prin costurile reduse rezultate din utilizare.

Continue reading →

O problema de scara

Posted on by
Reply

Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca  la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.

Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).

Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.

Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea  mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.

Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.

Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.

Intruziuni si completari in tesutul urban vechi al Brasovului

Posted on by
12

Una din problemele ridicate de zonele vechi ale orasului , parte din patrimoniul istoric protejat prin reglementari urbanistice, este insertia cladirilor noi acolo unde spatiul o permite (si o cere), sau, intr-o abordare si mai drastica demolarea cladirilor vechi in vederea construirii altora noi.

Un exemplu in acest sens este Praga unde centrul vechi este un tesut urban palimpsest in care la un loc se gasesc (putine) cladiri medievale , multe cladiri art-nouveau, eclectice, exemple de arhitectura modernista , brutalista dar si multa arhitectura contemporana. La noi insertia de nou in vechi e un subiect tabu, in mare parte si pentru ca exemplele date pana in acest moment au jignit orice gand adresat ideii de comunitate si de continuitate.

Povestea despre care este vorba aici incepe cu Ulita Vamii din Brasov, actuala strada Muresenilor. Ulita in vremurile vechi ale cetatii Brasov, pe cand zidurile cetatii inca mai rezistau, se intindea pana la Poarta Vamii. Poarta Vamii includea un bastion cu forma cilindrica ce iesea in profil inafara zidurilor cetatii medievale Brasov si era dotat cu un pod mobil cu lanturi. Poarta vamii este insa distrusa in urma cutremurului din 1745 iar dupa un lung interval ea este demolata total in 1836. In locul Portii Vamii se construieste in 1838 o noua poarta ce are insa dimensiuni mai reduse fata de poarta originala. Noua poarta ia ca model , dupa cum afirma Sextil Puscariu in “Brasovul de altadata”, poarta Brandenburg din Berlin, fiind insa “ mai mica si fara valoare artistica”. Poarta are doua treceri boltite pentru masini si doua pentru pietoni si este flancata de doua pavilioane. Odata cu infiintarea liniei de tramvai pe ulita vamii se impune insa demolarea acesteia intrucat tramvaiul nu incapea pe sub arcadele portii.

Continue reading →

Cotidianul unei fiinte greu de multumit

Posted on by
1

Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.

Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.

Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.

Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti)  urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.

Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :

“joi,1 iulie 1937, Balcic

sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)

Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”

Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:

“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”

Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.

Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).

“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”

“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”

Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.

Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.

Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.

“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”

O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)

“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.

Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.

Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).

Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.

Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de  Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:

“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.

Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud)  la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.

Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :

”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”

Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.

Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.

si in loc de concluzie:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mgVRG1dvrqs]

Trellick tower

Posted on by
Reply

Devenita cu trecerea timpului o imagine emblematica a Londrei , oras in care se situeaza ,cladirea este cel mai inalt ansamblu de locuit din Europa avand o inaltime de 98  de metri si 32 de nivele construite.

Date tehnice:

Constructia a  inceput in anul 1968 si a fost finalizata in 1972. Arhitectul care a proiectat blocul este  Ernö  Goldfinger, membru al unui grup de arhitecti europeni emigrati in Anglia in jurul anilor ‘30. Constructia insumeaza 217 locuinte in care sunt incluse apartamente de 1,2,3 camere (o parte in regim duplex) si garsoniere. Finisajele folosite sunt din lemn, beton si metal iar curentul in care poate fi inscrisa estetica fatadelor constructiei este cel brutalist.

Apartamentele sunt proiectate cu foarte mare grija si sunt separate intr-un corp distinct fata de cel care reuneste circulatiiile verticale. Exista coridoare care leaga cele doua volume din trei in trei etaje.Volumul cu functiune rezidentiala este conceput in simplu tract- in capatul culoarului este prevazut un duplex cu tratare speciala in fatada. Apartamentele duplex au la nivelul superior dubla orientare. O particularitate a turnului destinat circulatiilor verticale o reprezinta camera boiler-elor de la ultimul nivel al volumului. In present ea nu mai este in uz iar Consiliul Local a refuzat oferte de a o vinde pe post de apartament penthouse.

Istoric:

La momentul aparitiei sale in cadrul urban londonez turnul a fost receptat ca o demonstratie a tot ceea ce era gresit in curentul modernist.

Contextul in care acest turn de locuinte a fost ridicat nu a fost unul favorabil: arhitectul proiectant , un mare adept al principiilor lui Le Corbusier , proiectase deja 2 alte turnuri de locuit similare. Din motive de publicitate a incercat sa locuiasca timp de 2 luni intr-unul din apartamentele blocuilui Balfron. A avut astfel ocazia sa descopere greseli de proiectarea precum proiectarea a prea putine lifturi fata de necesarul impus de numarul de locatari si defecte in functionarea sistemului de incalzire. Al doilea bloc,la Rowan Point, a fost foarte grav avariat in urma unei explozii intr-o bucatarie la etajul 18.Toate acestea precedand punerea in folosinta a apartamentelor din Trellick Tower au creeat un curent de opinie nefavorabila.

Un alt factor negativ a fost amplasarea turnului de locuinte pe un teren – mahala neamenajat. Securitatea nu a fost asigurata la intrarea in blocul de locuinte iar ternul inconjurator a ramas neamenajat si dezolant fapt ce a dus la supranumirea turnului :”turnul terorii”. Trellick Tower a fost multa vreme o prezenta constanta in presa londoneza semnaland cazuri de violuri, atacuri de copii si trafic de droguri. Existau articole care aratau ca in apartamentele ramase goale din turn vagabonzii se adunau gasindu-si refugiu. Deosebit de periculoase erau mai ales garajele din subsol. Climaxul a fost atins in iarna anului 1972 cand un grup de vandali a provocat un incendiu la etajul 12 in urma caruia curentul si caldura au fost blocate timp de cateva zile.

La inceput constructia a fost comandata de Consiliul Superior al Londrei. Apartamentele erau porprietatea consiliului si au fost date spre inchiriere ca locuinte sociale.  Dupa terminarea constructiei , cladirea a fost transferata in proprietatea consiliului local. In perioada de inceput sus-amintita multe persoane au solicitat o locuinta in alta parte. Consiliul local a incarcat sa stopeze tendinta dand dreptul la cumparare chiriasilor.

Parte a insuccesului initial al turnului de locuinte se datoreaza nerespecarii de catre consiliul local a prevederilor impuse de arhitect. Astfel la proiectarea blocului arhitectul prevazuse existenta unui portar care sa pazeasca accesul in cladire non-stop. Din motive de economie dar si in virtutea ideilor proliferate de comunism paza cladirii a fost considerate inutila.

Schimbarea renumelui prost al turnului a inceput in anii 80’ dicatata de asociatia locatarilor care a facut presiuni pentru mentinerea sigurantei locatarilor.Acestia au luptat sistematic pentru schimbarea imaginii blocului in care locuiau si incet incet au obtinut de la Consiliul local dreptul la un portar care sa pazeasca intrarea, cresterea fondului pentru intretinerea cladirii si poate cel mai important au convins Consiliul sa-si schimbe politica de acordare de locuinte sociale. Astfel Consiliul urma sa acorde locuinte in blocul respective doar aplicantilor care solicitasera in mod specific o locuinta in acel bloc.

In anii care au urmat asociatia locatarilor a obtinut finantare pentru constrirea unor facilitati pe terenul din jurul blocului de apartamente. Incet incet a fost construita o cladire cu functiune de relaxare si loisir pe un teren din imediata vecinatate ramas inca neconstruit. A urmat amenajarea unui teren de joaca pentru copii si realizarea unui perete de graffiti toate insumand in mod simbolic faptul ca locul si-a gasit identitatea

In urma reconditionarii din anii 90  calitatea conditiilor de locuit a crescut. Pretul unui apartament cu un dormitor ajunge in prezent la 225 000 lire sterline in timp ce un apartament cu trei dormitoare costa 350.000 lire sterline.

Practic cladirea si-a castigat statutul de icon al culturii pop. In general proprietarii de apartamente nu isi pun la vanzare proprietatile fiind multumiti de conformarea planimetrica a apartamentelor cat si de privelistea spectaculoasa de care beneficiaza. Dar probleme precum supravegherea copiilor, lipsa locurilor de parcare , balcoanele sinistre nu au cum sa nu persiste.

Ce ar putea urma ?

Odata ce problema securitatii a fost rezolvata lumea poate sa aprecieze la adevarata valoare calitatea spatiilor de locuit proiectate. Un pas inainte ar putea fi reprezentat de investitii in parcari multietajate subterane , spatii destinate comunitatii si amenajarea de spatii deschise.

In cazul constructiei Trellick Tower nu avem de-a face cu schimbari majore ale functiunii si nici cu mutatii in aspectul exterior. Constructia a inceput sub auspicii triste, demodarea curentului modern producand-se practic inainte de terminarea executiei constructiei. Avem de-a face cu o constructie care a fost uzata moral inca de la punerea in functiune.

Reabilitarea ei a inceput prin pasul strategic de punere in vanzarea a locuintelor sociale continute. Aceasta a intarit in timp sentimental de apartententa a locatarilor care singuri au reusit sa schimbe atitudinea societatii fata de blocul de locuinte si sa construiasca o identitate a locului. Prezenta unui grup social stabil a atras investitori care au construit functiuni auxiliare in imediata vecinatate iar prin aceasta valoarea imobiliara a locuintelor a crescut.

Concluzia fireasca ar fi ca desi gustul in materie de design de locuinte colective poate fluctua ceea ce influenteaza cel mai mult fixarea valoarii pe piata a locuintelor sunt investitiile, implicarea locatarilor si un bun management. Se poate spune ca Trellick Tower este un exemplu fericit de reciclare a unei vechi cladiri de locuinte prin faptul ca a reusit sa-si conserve functiunea rezidentiala nealterata.

utopii (1) – hugh ferris

Posted on by
Reply

Ramanem la inceput de secol 20 dar facem acum trecerea la alt continent, America. Zorii unei noi etape in istoria arhitecturii sunt anuntati prin aparitia noilor tehnologii –structurile metalice – ce impun o noua estetica. Totul pare acum posibil iar asteptarile de la arhitectura viitorului sunt mari. Si intr-adevar poze de epoca imortalizand muncitorii cu echipamente rudiemantare, suspendati la zeci de etaje inaltime construind primii zgarie nori ai Americii, sustin aceasta viziune progresista.

Unul dintre cei care visau la inceput de secol 20 la viitor a fost Hugh Ferris. De profesie architect, Hugh Ferris nu a proiectat in cariera sa aproape nici un proiect notabil , in schimb randarile facute de acesta au ramas célèbre si au reprezentat o piatra de hotar in gindirea dezvoltarii urbane. Hugh Ferris a realizat in cariera sa desene de prezentare pentru mai mult de 100 de firme de arhitectura, printre arhitectii pentru care a lucrat numarandu-se si Cass Gilbert (pentru care realizeaza randarile pentru Woolworth Building). Insa lucrurile au functionat si in sens invers, desenele sale reprezentand pentru multi arhitecti o sursa de inspiratie. Din 1921 Hugh Ferris ajunge sa aiba expozitii proprii cu desenele sale iar in 1929 Hugh Ferris publica “ The Metropolis of Tomorrow” un volum compus dintr-o colectie de desene (toate cu texte explicative). Sub influenta  lui Raymond Hood si a lui Harvey Wiley Corbett prezinta in “the Metropolis of tomorrow” viziunea sa asupra viitorului. Orasul Viitorului pentru Ferris este structurat in 3 zone distincte : zona de afaceri, zona de arta si zona dedicata stiintei. Conturul orasului astfel structurat este in forma de stea cu 6 colturi iar centrul este ocupat de un parc.

Puternic influentate de futurismul Italian, desenele lui Ferris prezinta o lume a viitorului ce pare sa subscrie directiilor enuntate de Antonio Saint’Elia :”noi trebuie sa inventam si sa refabricam orasul futurist similar unui imens santier tumultuous, agil, mobil, dinamic in toate partile sale si casa futurista sa o facem similara cu o masina gigantica … casa de beton, de sticla de fier, fara picturi si fara sculptura, bogata doar de frumusetea nascuta din liniile si reliefurile sale, extraordinar de urata in simplicitatea mecanica, inalta si larga (…) (casa) trebuie sa fie pe marginea unui abis tumultuos: strada nu va mai fi la nivelul camerelor portarului, ci se va scufunda in pamant pe mai multe etaje ce vor adaposti metropolitanul. Strazile vor fi unite, pentru tranzitul necesar, de pasarele metalice si de rapide “tapis roulants””.

Ferris imagineaza un oras in care zgarie-norii joaca un rol importanta la nivelul structurii urbane. Functiunile sunt repartizate pe inaltime , ultimele etaje sunt folosite ca lofturi iar acoperisurile terasa ale cladirilor folosesc ca piste de aterizare pentru avioane. Totusi multe probleme nu sunt rezolvate temeinic in structura anticipata de el : zona rezidentiala cat si functiunile de utilitate publica ca precum spitalele nu functioneaza  .

Insa este interesant felul in care el anticipa rolul important pe care zgarie-norii il vor juca in viitor. Carol Willis, directorul “Skyscraper museum” afirma: “From today’s perspective, these ‘past futures’ offer many interesting echoes in 21st century New York Concerns about how to deal with traffic congestion, create mixed-use structures, preserve sunlight and nature in the densest of districts, and mitigate the pressure on Manhattan are the same now as they were in the twenties. Clearly, though, the idea that the future New York would be radically rebuilt and barely recognizable, thankfully, did not come to pass”

O alta mostenire interesanta lasata de Ferris este cea regasita in cultura pop si cinematografie : imaginarul scanografic din spatele constructiei filmului “Sky captain and the world of tomorrow” cat si al orasului Gotham city.

Decorurile din “Sky Captain and the world of tomorrow” aduc aminte de perspectivele futuriste ale lui Ferris iar look-ul dark aminteste si el de randarile nocturne cu cladiri luminate de spoturi directionate ascendent. La decorurile filmului insa au lucrat peste 100 de artisti in imagine digitala pentru a crea imaginea finala ca un colaj de layere 2d si modele 3d.

Mai jos sunt puse cateva din schitele facute de Anton Furst, absolvent al “Royal College of Arts” si omul din spatele design-ului realizat pentru Batmobil si look-ului dark al decorurilor din “Batman” (1989) in regia lui Tim Burton.

Intr-un articol extrem de captivant si bine documentat Jimmy Stamp face o analiza in care studiaza pe de-o parte influenta mediului asupra individului, rolul de formare jucat de fondul construit si pe de alta parte transpunerea si imortalizarea  traumelor urbane ale societatii in fictiune. Concluzia articolului este data prin intermediul unui citat din Hugh Ferris din “The Metropolis of Tomorrow”:

“it has been our habit to assume that a building is a complete success if it provides for the utility, convenience and health of its occupants and, in addition, presents a pleasing exterior. But this frame of mind fails to appreciate that architectural forms necessarily have other values than the utilitarian or even others than those which we vaguely call the aesthetic. Without any doubt, these same forms quite specifically influence both the emotional and the mental life of the onlooker. Designers have generally come to realize the importance of the principle stated by the late Louis Sullivan, ‘Form follows Function.’ The axiom is not weakened by the further realization that Effect follows Form.”

Bucurestiul anilor ’40 – Marin Preda

Posted on by
Reply

“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”

Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.

Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:

”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “

Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;

“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”

Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.

Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj  ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:

“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)

Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”

Descrierea localului ar putea face trimitere catre  localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”

Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:

“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”

Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala  dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.

Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :

Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:

“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta  si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”

Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor  Gica   reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”

Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .