Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.
Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.
In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.
Este greu sa aperi cladiri vechi fara a parea retrograd , un trist aparator al unui trecut inutil. E greu sa admiri case decrepite de inceput de secol care nu inglobeaza subansamble interesante sau unicat de arhitectura. Sunt case ce nu se incadreaza ca monument istoric, case in care nimeni important nu a trait vreodata, niciun act istoric nu s-a semnat vreodata.
In acelasi timp viitorul incropit si peticit are carente de legitimitate pentru a se putea impune in sufletele si viata locuitorilor orasului. Este un viitor nascut prin nestiinta si ignoranta ochilor inchisi (cu forta sau din nepasare incurajata) peste abuzuri vechi si promiscuitate recenta.
Lumea se imparte in general intre oameni indiferenti si oameni care se pozitioneaza vehement de o parte sau alta a baricadei in lupta dintre nou si vechi. Am remarcat asta cu tristete la ultimul post facut de mine despre situatia fondului vechi construit al Bucurestiului. Am primit mesaje care reprosau atasamentul de vechi sinonimizandu-l cu un refuz al progresului iminent. Daca ar fi sa ma pozitionez in aceasta lupta (cu miza falsa dealtfel) eu cred ca as fi insasi baricada. Dar o baricada comunicativa ce-si permite luxul sa deschida usi atunci cand ele se cer ca fiind necesare si isi gasesc argumentele legitimitatii.
Am gasit aceasta introducere ca fiind necesara pentru acest post in care vreau sa prezint ceea ce eu numesc nu o casa veche cat o interesanta casa cu povesti. Nu toate povestile caselor pot fi decelate din zidurile cu tencuiala cazuta ( multe povesti pot fi doar rescrise din imaginatie si generozitatea privirii atente) . Nu toate casele cu povesti trebuie sa fie pastrate. Memoria lor insa trebuie sa fie inregistrata undeva inainte ca valurile modernitatii sa niveleze pamantul peste ele si peste toti oamenii care le-au locuit si construit.
Am trecut de nenumarate ori pe langa casa la care ma refer acum fara macar sa o observ. Cum drumurile m-au dus destul de des in ultimii ani in zona Grivita (catre curtea “cautarii timpului pierdut” despre care am mai scris) am trecut deseori pe langa ea fara macar sa o observ. Tot ce-am remarcat in primele mele multe drumuri au fost mirosul de covrigi si pateuri cu branza de la patiseria din zona si cainii amenintatori ce patrulau pe trotuarul de pe partea cealalta a strazii.
Pana sa o observ insa, casa marca doar mijlocul drumului pe care il aveam de traversat. Prima jumatate era construita de stradute ingust, deseori cu asfaltul spart din cauza lucrarilor din zona. Mici zone pastrate printr-un miracol intr-o capsula anacronica in care timpul subiectiv inca mai este masurat de strigatul cocosilor si pasii pisicilor cu blana plina de praf si soare. Jumatatea aceasta de drum, traversata mereu in jurul orei in care vine seara de vara, cand caldura cade brusc pe umerii trecatorilor odata cu apusul soarelui, era pentru mine un fel de cub rubik. Eram si sunt inca destul de convinsa ca exista o infinitate de moduri de a strabate aceasta zona. In unul dintre drumuri am descoperit o casa cu povesti pe strada Petru Maior. Ma invinovatesc insa adesea ca poate am ratat povesti ce pana la primavara vor fi demolate.
A doua jumatate a drumului incepea dupa intersectia Grivitei-Buzesti si se asternea in fata la fel de linistita ca mesele intinse de femei in haine pestrite, direct in trotuar. Pentru a putea stradabate trotuarul ingust trebuia sa mergi serpuit printre copii cu trotinete subrede, oameni maturi cu mainile bine arcuite in talie, caini fantomatici si bancute improvizate. Uneori din adancimea subsolurilor probabil nefolosite dar sigilate prin grilaje perforate direct la nivelul de calcare razbatea un curent de aer rece cu trasee ciudate. Intre case stranse intre ele, prin curti de acces inguste si baricadate de porti de fier forjat razbateau zgomote si lumini secventiale bine ritmate cu viteza pasilor .
Intre cele doua zone descrise, despartite mai ales printr-un fel diferit de intimitate oferit de tesatura urbana mostenita, se afla scurta portiune din calea Grivitei inca bordata de case vechi. Printre ele se afla si casa “mea” pe care am remarcat-o prima data prin balconul (singurul dealtfel) orientat catre strada. Obisnuiesc sa traversez orasul urmarind traseele strazilor proiectate la nivelul stresinilor, rareori observand trotuarele si doar norocul m-a salvat de mici accidente pe langa care am trecut cu toata candoarea neatentiei. Astfel am ajuns sa observ mai inainte de orice decoratiile extrem de interesante ale balconului cat si starea de degradare a planseului sau prin care se vedea toata osatura armaturilor iesite la iveala si ruginite.
Ce era specific acestei case erau decoratiile ceramice ale balconului ce nu rimau cu nimic altceva pe tot lungul strazii (judecand dupa casele pastrate cel putin) . Ele trimiteau la un curent arhitectural mai rar intalnit la noi, mai specific “secession”, trimiterile in acest sens fiind facute atat de decoratiunile ceramice cat si de basoreliefurilor decorative si elementelor decorative din fier forjat folosite pentru fatada. Continue reading
Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!
Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.
Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.
Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.
Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading
Toamna ferestrele se transforma in faruri ce conduc catre “acasa” si apropie ideea de “acasa”. Atunci cand ploua foarte mult blocuri si case intregi se transforma in corabii ce se scufunda incet in tacerea micilor ritualuri casnice ale locatarilor si intunericul strazilor.
Toata lumina inmagazinata in timpul verii dogoreste acum dinlauntru, de unde trimite inafara raze portocalii de caldura de dupa perdele prafuite si vechi. Cum toata caldura s-a scurs demult deja inauntru cladirilor, noi cei de afara ramanem doar cu frigul, intunericul si vantul ce ne poarta catre spatiile calde ale interiorului.
Toamna insa nu schimba doar ferestrele, ci punandu-ne o pereche de ochelari colorati in nuante de portocaliu pe nas ne schimba orasul din jur. Zilele au o risipa mai mare de lumina de cand perdeaua mea de funze din fata geamului a ruginit si a inceput sa-si dea la iveala urzeala iar diminetile sunt mute si inecate in ceata groasa. Fiecare zi incepe printr-un sotron jucat intre balti ce reflecta nori , crengi strambe si oameni rareori drepti.
Casele sunt tot mai gol expuse printre degete de crengi iar plimbarea oamenilor intr-un tranzit constant ca viteza si densitate se transforma intr-o perdea transparenta si unduitoare ce substituie perdeaua vegetala pierduta. Pe masura ce realitatile din jur sunt tot mai nude de vegetatie si dezbracate de lumina , ne ascundem acum tot mai mult in haine, ganduri si vise.
Orientarea se face acum mai putin dupa punctele cardinale si mai mult dupa repere subiective si parfumuri. Casele vechi se gasesc cel mai usor dupa mirosul strugurilor din viile ce se ghicesc dupa porti mari si garduri inalte. Gradinile se simt prin mirosul de iarba taiata iar curtile de biserci de cartier se anunta cale de cateva strazi distanta prin mirosul cimbrisorului din curte.Daca te ratacesti vreodata e suficient sa inchizi ochii ca sa gasesti calea. Alternativ exista o escorta de elita de pisici gata sa te ghideze oricand in orice colt pierdut al orasului.
Pentru mine toate toamnele de pana acum se lipesc una peste alta ca perechi de frunze uscate, toate de aceeasi marime, suprapuse imperfect, ruginite in culori fanteziste, cazute sub adieri venite din orizonturi diferite. Anii copilariei sunt lipiti prin frunze de prezent si de viitorul implicit. Funze pe care am calcat neglijent in drum grabit spre scoala demult se regasesc sub frunze peste care s-au taiat drumurile agitate din anii de facultate .Peste ele cad agale alte frunze in timp ce cu umbrela mea cu raza de jumatate de metru, de un negru ce decupeaza perfect orizontul ma indrept acum sub ploaia constanta spre casa.
Drumul meu se esaloneaza mereu riguros in tramvaie-cutii, luminate vag si leganate agale pe sine serpuitoare de metal. Literele se confunda pe foile ingalbenite de lumina pala a becurilor intrerupta la hurducaturile mai puternice. Uneori din cauza miscarii mi-e teama ca literele sa nu se risipeasca pe jos printre bocancii murdari din jur. La fiecare statie usile deschise creeaza un vant ce rascoleste paginile si ravaseste parul si gandurile.Pana la capatul drumului mai raman eu, lumina galbena, scaunele tocite de plastic si vagonul – recipient ce tremura in scartait metalic. Afara printre balti ce fulgera la fiecare miscare ploi de lumina in adancime se strecoara caini si hartii duse de vant. Mai am acum de parcurs doar un drum scurt masurat in pasi si traiectorii de picaturi de ploaie cazute piezis.
Ajunsa acasa, ma ascund in acel inauntru luminos si mocnind de caldura spre care m-au calauzit toate luminile corabiilor de ocazie din ploaia de afara. Iar pe masura ce pleoapele se inchid in aburii calzi si prietenosi de ceai din casa un mare “va urma” cade pe cortina imaginara si alt drum se croieste catre zonele solare zavorate in amintire.
Casa despre care vreau sa vorbesc in acest post nu mi-a atras atentia pentru ca ar fi o casa propriu-zis frumoasa. Nu este nici bine conservata ,nu are nici o vechime prea mare (comparativ cu alte vecine ale ei), nu prezinta nici detalii de ornamentatie deosebite . Casa despre care vreau sa vorbesc este o casa relativ modesta, datand probabil din anii 30-40.
Ceea ce o face interesanta este rezolvarea sa volumetrica deosebita generata in parte si datorita pozitionarii intr-o raspantie de strazi. Forma interesantului sit ocupat de casa este de trapez iar casa este construita pe limitele de proprietate, singurul spatiu ramas liber fiind o curte dreptunghiulara decupata din latura oblica a trapezului.Cele doua decrosuri generate de curtea interioara sunt probabil doua apartamente construite de un beneficiar comun cu mult timp in urma.
Din multe puncte de vedere Construct expo a fost o dezamagire – dezamagire la nivel de prezentare dar mai ales dezamagire intrucat lipsa unor mari nume din domeniul constructiilor si investitia destul de mica in imagine a dat inca o data scara crizei din domeniu.
In absenta bugetelor pentru departamentul de marketing standurile fie au utilizat materialele mai vechi, fie au improvizat amenajari cu bugete extrem de reduse – uneori apelandu-se doar la mobilierul strict functional necesar unui stand.
Un alt lucru interesant s-a putut remarca vis-a vis de categoriile de materiale promovate. Daca in anii trecuti in spot-light se aflau materiale extrem de inovatoare folosite in domeniul constructiilor , solutii eficiente folosind noi tehnologii sau finisaje de foarte buna calitate acum aria de interes s-a schimbat. In prim plan s-au aflat standuri ce comercializau materiale de constructii la preturi accesibile ( deseori in concordanta cu o calitate indoielnica) in general adresate programului de locuinta individuala. Probabil publicul tinta vizat au fost tineri cu posibilitati financiare inca suficiente pentru a-si construi o locuinta modesta – in regie proprie, eventual prin reactivarea programului prima casa. Pentru atingerea acestui obiectiv firmele prezente la expozitie au propus sisteme cat mai economice de constructie – case pe structura metalica, locuinte cu structuri modulare folosind cofraj pierdut, locuinte cu structura de lemn. Corolar fata de aceste directii au fost prezentate materiale eco – sisteme de termoizolatii din celuloza reciclata sau din panouri de aschii de lemn aglomerate cu ciment . Este in principal un curent eco adoptat de nevoie – materialele eco fiind mai ieftine decat cele folosite in tehnicile traditionale si asigurand pe termen lung o recuperare a investitiei prin costurile reduse rezultate din utilizare.
Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.
Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).
Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.
Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.
Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.
Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.
Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.
Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.
Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.
Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti) urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.
Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :
“joi,1 iulie 1937, Balcic
sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)
Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”
Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:
“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”
Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.
Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).
“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”
“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”
Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.
Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.
Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.
“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”
O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)
“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.
Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.
Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).
Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.
Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:
“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.
Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud) la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.
Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :
”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”
Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.
Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.
Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.
Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:
”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “
Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;
“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”
Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.
Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:
“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)
Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”
Descrierea localului ar putea face trimitere catre localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”
Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:
“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”
Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.
Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :
Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:
“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”
Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor Gica reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”
Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .
Povestea cimitirului Bellu poate fi usor pusa cap la cap din insemnarile referitoare la el din volumul “Cronologia Bucurestilor” intocmit de Gheorghe Parusi. Conform acestor insemnari in jurul anului 1830 incep sa se faca inhumari in gradina lui Barbu Bellu, situata la acel moment inafara orasului. Cea mai veche cruce din cimitir se pare ca dateaza din 18 septembrie 1831. Tot in aceasta perioada incepe sa intre in discutia publica problema scoaterii cimitirelor inafara oraselor : ” Se infiinteaza o comisie pentru infrumusetarea capitalei. Printre hotararile ei se afla si aceea referitoare la infiintarea unor cimitire noi, inafara oraselor”. Este vorba de cimitirele Bellu, Sfanta Vineri si Ghencea , iar in anul 1864 “primaria cumpara terenul din sudul orasului pe care se intindeau mai inainte gradinile baronului Barbu Bellu”.
Prima biserica din interiorul cimitirului este construita in anul 1850 dupa proiectul arhitectului Alexandru Orascu si pe locul pe care existase in trecut o capela mai veche apartinand familiei Bellu. In anul 1890 capela este reconstruita dupa planurile arhitectului Paul Petricu iar picturile au fost realizate de catre Misu Popp. Ulterior picturile au fost refacute de catre Dimitrie Baltasarie si Arthur Verona.
In acelasi an tot dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza si capela din cimitirul Ghencea civil , in stil neoclassic. Pentru cei curiosi, tot “Cronologia Bucurestilor” dezvaluie si alte proiecte ale respectivului architect, marea majoritate fiind asemeni celor déjà enumerate cladiri de cult. Astfel dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza capela cimitirului Sfanta Vineri, capela cimitirului Izvorul Nou , biserica Sfantul Silvestru si capela institutului medico-legal Mina-Minovici (demolata impreuna cu institutul medico-legal in anul 1985).
Revenind acum la Cimitirul Bellu , ceea ce il face atat de deosebit este existenta in interiorul sau a unor monumente funerare realizate de arhitecti sau sculptori de renume: Ion Mincu, Grigore Cerchez, Carol si Friederich Storck, Ion Georgescu, Milita Petrascu , Oscar Spathe.
Dincolo de numele acestor personalitati ale culturii nationale o privire mai atenta poate descopri si urme mai modeste ale existentei si contribuitiei altor oameni intrati si ei intre timp in trecut. Astfel de urme sunt placute mici de piatra purtand numele constructorului (cel mai adesea si adresa si uneori si anul constructiei) pozitionate discret la baza soclului constructiei. Judecand dupa nume ( Pietro Vechiarutti, Rudolf Zafaranici, G. Ferrari, E. Mazzolini ) multi dintre ei e probabil sa fi facut parte din valul de imigranti veniti la inceput de secol XX in tara pentru a lucra in constructii. Una dintre placute are si o data -1936 care pare sa confirme ipoteza. Si adresele marcate pe placute sunt astazi inexistente – Strada Fratii Bratulescu si strada General Traian Mosoiu existau in ghidul SOCEC de la 1934 (ambele in proximitatea Cimitirului Bellu) dar astazi fie nu mai exista fie si-au schimbat denumirea. Este posibil ca strada general Traian Mosoiu sa corespunda strazii Pieptanari insa nu am nici o confirmare in acest sens.
Se mai observa in plus o grupare a atelierelor pe zone : o zona ar fi cea “centrala” (atelierul din strada Fecioarei, cel din strada Tunari si cel de pe Calea Mosilor) si cel din apropierea cimitirului (atelierul din strada Fratii Bratulescu, cel din Traian Mosoiu, cel din soseaua Oltenitei).
Foarte probabil cele mai multe dintre cladirile ce adaposteau atelierele nu mai exista. Curiozitatea m-a facut purtat pe strazile Tunari si Fecioarei. Strada Fecioarei este o strada cu un aspect semi-rural , cu casute micute si modeste pe ale caror frontoane e posibil sa fi fost trecuti ani dar renovarile successive i-au sters. La fel de modesta si anonima este si casa de la numarul 17 unde respectivul constructor trebuie sa fi existat. Adresa atelierului de pe strada Tunari este undeva dedesubtul blocurilor ce vin din soseaua Stefan cel Mare.
Ceea ce pare insa cel mai ciudat privind din perspective prezentului este ca placutele de mai sus au devenit un fel de obiect al rememorarii secunde. Momumentele funerare insele devin din aceasta perspective nu doar un loc al memoriei celor pentru care au fost ridicate ci si un loc de memorie al celor ce le-au ridicat.
