Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!
Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.
Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.
Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.
Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading
Dupa cum probabil am mai scris si in alte posturi identitatea cladirilor (si pastrarea identitatii cladirilor vechi) este in mare parte dependenta de felul in care ele sunt locuite. Exista prin urmare o mare asemanare intre felul in care oamenii aleg sa-si croiasca personalitatea si infatisarea si felul in care cladirile se transforma prin procesul de locuire si insusire a spatiului de catre ocupantii lor.
Arhitectura actuala seamana oamenilor de pe strada – asa cum gasesc de cuviinta sa se prezinte pe sine in acelasi fel sunt si cladirile in care ei aleg sa traiasca. Hainele ieftine cu sclipiciuri si croi dupa tipare de duzina sunt o alta manifestare a sufletului ce locuieste blocurile triste si colorate strident. Asa cum o pereche de manusi de dantela ar fi o subtilitate inutila pentru majoritatea femeilor moderne ,mici detalii de arhitectura sunt retezate ca inutile si desuete. Intocmai cum vederea decolteurilor adanci nu mai face pe nimeni sa roseasca , vederea aparatelor de aer conditionat labartate pe fatade nu incomodeaza estetic pe nimeni. La fel cum hainele de pe strada sunt copii dupa copii de haine de firma afisate zi de zi in reviste glossy la fel fatadele caselor se imbraca cu sclipiciuri imprumutate , modeste dar cu pretentii de parvenire uriase. Continue reading
Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.
Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.
Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.
Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti) urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.
Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :
“joi,1 iulie 1937, Balcic
sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)
Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”
Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:
“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”
Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.
Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).
“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”
“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”
Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.
Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.
Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.
“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”
O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)
“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.
Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.
Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).
Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.
Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:
“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.
Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud) la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.
Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :
”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”
Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.
Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.
Devenita cu trecerea timpului o imagine emblematica a Londrei , oras in care se situeaza ,cladirea este cel mai inalt ansamblu de locuit din Europa avand o inaltime de 98 de metri si 32 de nivele construite.
Date tehnice:
Constructia a inceput in anul 1968 si a fost finalizata in 1972. Arhitectul care a proiectat blocul este Ernö Goldfinger, membru al unui grup de arhitecti europeni emigrati in Anglia in jurul anilor ‘30. Constructia insumeaza 217 locuinte in care sunt incluse apartamente de 1,2,3 camere (o parte in regim duplex) si garsoniere. Finisajele folosite sunt din lemn, beton si metal iar curentul in care poate fi inscrisa estetica fatadelor constructiei este cel brutalist.
Apartamentele sunt proiectate cu foarte mare grija si sunt separate intr-un corp distinct fata de cel care reuneste circulatiiile verticale. Exista coridoare care leaga cele doua volume din trei in trei etaje.Volumul cu functiune rezidentiala este conceput in simplu tract- in capatul culoarului este prevazut un duplex cu tratare speciala in fatada. Apartamentele duplex au la nivelul superior dubla orientare. O particularitate a turnului destinat circulatiilor verticale o reprezinta camera boiler-elor de la ultimul nivel al volumului. In present ea nu mai este in uz iar Consiliul Local a refuzat oferte de a o vinde pe post de apartament penthouse.
Istoric:
La momentul aparitiei sale in cadrul urban londonez turnul a fost receptat ca o demonstratie a tot ceea ce era gresit in curentul modernist.
Contextul in care acest turn de locuinte a fost ridicat nu a fost unul favorabil: arhitectul proiectant , un mare adept al principiilor lui Le Corbusier , proiectase deja 2 alte turnuri de locuit similare. Din motive de publicitate a incercat sa locuiasca timp de 2 luni intr-unul din apartamentele blocuilui Balfron. A avut astfel ocazia sa descopere greseli de proiectarea precum proiectarea a prea putine lifturi fata de necesarul impus de numarul de locatari si defecte in functionarea sistemului de incalzire. Al doilea bloc,la Rowan Point, a fost foarte grav avariat in urma unei explozii intr-o bucatarie la etajul 18.Toate acestea precedand punerea in folosinta a apartamentelor din Trellick Tower au creeat un curent de opinie nefavorabila.
Un alt factor negativ a fost amplasarea turnului de locuinte pe un teren – mahala neamenajat. Securitatea nu a fost asigurata la intrarea in blocul de locuinte iar ternul inconjurator a ramas neamenajat si dezolant fapt ce a dus la supranumirea turnului :”turnul terorii”. Trellick Tower a fost multa vreme o prezenta constanta in presa londoneza semnaland cazuri de violuri, atacuri de copii si trafic de droguri. Existau articole care aratau ca in apartamentele ramase goale din turn vagabonzii se adunau gasindu-si refugiu. Deosebit de periculoase erau mai ales garajele din subsol. Climaxul a fost atins in iarna anului 1972 cand un grup de vandali a provocat un incendiu la etajul 12 in urma caruia curentul si caldura au fost blocate timp de cateva zile.
La inceput constructia a fost comandata de Consiliul Superior al Londrei. Apartamentele erau porprietatea consiliului si au fost date spre inchiriere ca locuinte sociale. Dupa terminarea constructiei , cladirea a fost transferata in proprietatea consiliului local. In perioada de inceput sus-amintita multe persoane au solicitat o locuinta in alta parte. Consiliul local a incarcat sa stopeze tendinta dand dreptul la cumparare chiriasilor.
Parte a insuccesului initial al turnului de locuinte se datoreaza nerespecarii de catre consiliul local a prevederilor impuse de arhitect. Astfel la proiectarea blocului arhitectul prevazuse existenta unui portar care sa pazeasca accesul in cladire non-stop. Din motive de economie dar si in virtutea ideilor proliferate de comunism paza cladirii a fost considerate inutila.
Schimbarea renumelui prost al turnului a inceput in anii 80’ dicatata de asociatia locatarilor care a facut presiuni pentru mentinerea sigurantei locatarilor.Acestia au luptat sistematic pentru schimbarea imaginii blocului in care locuiau si incet incet au obtinut de la Consiliul local dreptul la un portar care sa pazeasca intrarea, cresterea fondului pentru intretinerea cladirii si poate cel mai important au convins Consiliul sa-si schimbe politica de acordare de locuinte sociale. Astfel Consiliul urma sa acorde locuinte in blocul respective doar aplicantilor care solicitasera in mod specific o locuinta in acel bloc.
In anii care au urmat asociatia locatarilor a obtinut finantare pentru constrirea unor facilitati pe terenul din jurul blocului de apartamente. Incet incet a fost construita o cladire cu functiune de relaxare si loisir pe un teren din imediata vecinatate ramas inca neconstruit. A urmat amenajarea unui teren de joaca pentru copii si realizarea unui perete de graffiti toate insumand in mod simbolic faptul ca locul si-a gasit identitatea
In urma reconditionarii din anii 90 calitatea conditiilor de locuit a crescut. Pretul unui apartament cu un dormitor ajunge in prezent la 225 000 lire sterline in timp ce un apartament cu trei dormitoare costa 350.000 lire sterline.
Practic cladirea si-a castigat statutul de icon al culturii pop. In general proprietarii de apartamente nu isi pun la vanzare proprietatile fiind multumiti de conformarea planimetrica a apartamentelor cat si de privelistea spectaculoasa de care beneficiaza. Dar probleme precum supravegherea copiilor, lipsa locurilor de parcare , balcoanele sinistre nu au cum sa nu persiste.
Ce ar putea urma ?
Odata ce problema securitatii a fost rezolvata lumea poate sa aprecieze la adevarata valoare calitatea spatiilor de locuit proiectate. Un pas inainte ar putea fi reprezentat de investitii in parcari multietajate subterane , spatii destinate comunitatii si amenajarea de spatii deschise.
In cazul constructiei Trellick Tower nu avem de-a face cu schimbari majore ale functiunii si nici cu mutatii in aspectul exterior. Constructia a inceput sub auspicii triste, demodarea curentului modern producand-se practic inainte de terminarea executiei constructiei. Avem de-a face cu o constructie care a fost uzata moral inca de la punerea in functiune.
Reabilitarea ei a inceput prin pasul strategic de punere in vanzarea a locuintelor sociale continute. Aceasta a intarit in timp sentimental de apartententa a locatarilor care singuri au reusit sa schimbe atitudinea societatii fata de blocul de locuinte si sa construiasca o identitate a locului. Prezenta unui grup social stabil a atras investitori care au construit functiuni auxiliare in imediata vecinatate iar prin aceasta valoarea imobiliara a locuintelor a crescut.
Concluzia fireasca ar fi ca desi gustul in materie de design de locuinte colective poate fluctua ceea ce influenteaza cel mai mult fixarea valoarii pe piata a locuintelor sunt investitiile, implicarea locatarilor si un bun management. Se poate spune ca Trellick Tower este un exemplu fericit de reciclare a unei vechi cladiri de locuinte prin faptul ca a reusit sa-si conserve functiunea rezidentiala nealterata.
Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.
Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:
”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “
Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;
“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”
Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.
Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:
“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)
Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”
Descrierea localului ar putea face trimitere catre localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”
Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:
“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”
Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.
Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :
Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:
“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”
Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor Gica reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”
Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .
Nu putem vorbi despre un lucru frumos ( ca obiect arhitectural) fara a vorbi despre un loc frumos – arhitectura de calitate este intotdeauna creatoare de spatii si nu doar de obiecte individuale. Altfel spus este impropriu sa vorbim despre arhitectura unei cladiri fara a lua in considerare integrarea sa la nivel urbanistic in contextul dat – ca volum, ca adaptare la context prin inglobarea unui spirit al locului si evident ca spatiu urban creat. Caracterul oricarei opere de arhitectura nu se rezuma deci la obiect in sine – parte din “substanta sa” iradiaza in spatiul imediat invecinat si functie de acest lucru vorbim de spatii asumate sau straine fata de “consumatorii “ de arhitectura.
Aceasta intorducere este un fel de justificare a alegerii facute de mine in a gasi un loc/lucru frumos in Bucuresti. Am ales Academia Militara ( construita intre anii 1937-1939 de catre arhitectul Duiliu Marcu ) pentru acest demers tocmai pentru ca este in opinia mea unul din obiectele de arhitectura de cea mai buna calitate din Bucuresti
Voi incepe prin a marturisi ca mi-a luat mult timp pentru a intelege tipul de frumusete al acestui ansamblu – simplitatea este probabil unul din lucrurile cele mai greu de acceptat si admirat. In plus trebuie timp pentru a putea intra in atmosfera propusa de curentul modenist ( caruia ii este tributara Academia) si pentru a intelege regulile (si mesajul ce este transmis prin intermediul lor) si contextul in care ele au fost gandite.
Ce frapeaza insa inca de la prima vedere este modul in care acest ansamblu reuseste sa ordoneze spatiul din jurul sau , sa se anunte si insinueze ca dominanta pe un ax relativ lung ( strada Stirbei continuata prin bulevardul Eroilor ) marcat mai ales prin discontinuitate ( stilistica si de regim de inaltime ). Si nu se poate vorbi decat elogios despre reusita de a marca printr-un obiect arhitectural o inaltime locala a sitului– cu preocuparea de a face accesibil vizual intreg ansamblul si de la cota inferioara prin intermediul unei terasari sucesive a terenului de constructie. Dincolo de arhitectura este un foarte bun exemplu de amenajare peiasgera a spatiului ce graviteaza in jurul academiei si de creere a unei scenografii in care monumenatalul sa fie pus in scena.Duiliu Marcu a avut eleganta si inteligenta de a crea o opera monumentala altfel decat in mod epatant sau prin dimensiuni gigantice . A facut-o in mod subtil prin specularea particularitatilor sitului (ma refer la inaltimea zonei si factorului vegetal din care constructia se detaseaza ), prin manipularea perceptiei prin intermediul procedeelor de ordin urbanistic ( o constructie chiar si de mici dimensiuni dar care este situata pe o inaltime si este in mod simultan capat de perspectiva pentru un important ax rutier se anunta si se impune in memoria vizuala a trecatorului ca reper si dominanta ).
Senzatia de frumusete pe care o genereaza ansamblul este datorata unei compozitii armonioase a volumelor bazata pe simetrie. Este o senzatie de echilibru indusa la nivel subliminal printr-o atenta geomterizare si epurarea a ordinelor clasice. Estetica fatadelor este una puternic influentata de stilul modern ( unii critici de arhitectura o includ intr-o subcategorie de “modernism clasicizant”) ea fiind caracterizata prin volume proportionate, linii drepte si suprafete fara podoabe inutile.Un alt lucru interesant legat de estetica fatadelor cladirii academiei este faptul ca ea trebuie pusa in relatie si cu preocuparea modernistilor pentru fatade ca prezente urbane. Este o arhitectura a secolului masinii ( in care Le Corbusier deja teoretiza masina de locuit) conceputa pentru doua tipuri de lectura : lectura in viteza masinii si lectura fatadelor asa cum se dezvaluie ea la nivelul trecatorului.
Desi modenistii ( si deci inclusiv Duiliu Marcu prin Academia Militara ) isi propun o arhitectura profund antidecorativa nu trebuie sa deducem prin aceasta eliminarea ornamentului.Daca prin ornament intelegem jocul liber al imaginatiei atunci arhitectura moderna si in acest caz particular Academia Militara se dezvaluie ca o constructie profund ornamentala. Este adevarat ca modernistii se declarau “anti-ornament” dar trebuie sa avem in vedere o diferenta in definirea ornamentului- ceea ce ei denumeau “ornamente inutile” erau “colaje” gratuite pe fatade si folosirea improprie a materialelor.Modernistii au sarcina ingrata de a definii mesajul unei noi lumi iar pentru aceasta noua lume ordinele arhitecturii clasice cat si ornametele rococoului( nascute de o alta civilizatie cu o alta cultura si alte mijloace tehnice ) par golite de semnificatii, straine .Tocmai de aceea copierea lor este condamnata de catre modernisti.Nu avem o eliminare a ornamentului ci o mutare a sa intr-o alta sfera in concordanta cu spiritul epocii. Nu este un proces de negare ci o profunda mutatie necesara.Revenind la cladirea Academiei,ornamentele sale sunt jocul de raporturi si volume, succesiunea de spatii amenajate ce preceda cladirea propriu-zisa. Iata ce afirma in acest sens Duiliu Marcu:” desi aveam o mare inclinatie si chiar usurinta spre desen si pasiune pentru ornamente si décor, totusi am devenit mai tarziu adeptul arhitecturii simple , fara belsug de ornamente care prin justetea proportiilor si armonia plasticii trebuie sa dea ochilor si ratiunii cea mai deplina satisfactie”.
Horia Creanga marturisea intr-un manifest dorinta sa pentru o arhitectura unitara a arterelor principale ale Bucurestiului –arhitectura care ar trebui sa fie constransa sa adere la stilul modern. Tot el afirma la inceput de secol 20 ca societatea trebuie sa fie educata in spiritul arhitecturii moderne si ca aceasta educatie se poate face cel mai usor vazand zilnic mostre de arhitectura moderna (“masele sunt educabile daca le dai posibilitati”). La aproape un secol distanta in timp se poate spune ca a avut dreptate- arhitectura in stil modern lasata in urma de generatia de arhitecti careia ii apartin Duiliu Marcu si Horia Creanga reprezinta o buna lectie de educatie estetica si o valoroasa mostenire careia ii datoram in mare parte viziunea contemporana asupra arhitecturii.
Cladirea din pozele ce urmeaza se afla pe strada General Berthelot, actuala Nicolae Balcescu, in centru vechi al Galatiului.Ea este una dintre putinele case vechi inca pastrate pe strada Balcescu.Dintre cladirile invecinate ei, in sistem insiruit, se pastreaza casa de mai sus ,construita in regim p+1. Vecina de mai jos, o cladire p+m , mai este astazi vizibila ca urma pe calcanul descoperit al cladirii p+2.
In ciuda schimbarilor pe care timpul le-a imprimat in mod inevitabil asupra cladirii, functiunea comerciala de la parterul sau s-a pastrat. Desigur tamplaria veche a fost inlocuita cu tamplarie pvc ieftina iar panourile publicitare au mai pierdut si ele din calitate.Alaturi de asta, s-a facut trecerea de la mici ateliere de ceasornicarie si bijuterii catre magazine ieftine de confectii de calitate proasta.
Se pastreaza in mod interesant pana astazi vechile burlane cu forma lor ciudata departata de corpul cladirii, se pastreaza la etajele superioare tamplaria veche , elementele de feronerie (jardinière la ferestre) si elementele decorative din zona cornisei.
Decoratiile cu motive florale din ipsos au fost in fapt si primele care mi-au atras atentia.Recunosc ca, desi frumoase, ele mi-au parut o aparitie insolita a carei filiatie mi-este necunoscuta.
Din aceasi perioada si pe aceeasi strada am mai observat alte doua cladiri, similare prin compozitia fatadei, tamplaria de lemn folosita si desigur decoratiile cu motive vegetale.
Prima cladire, foarte apropiata ca limbaj architectural cu prima prezentata aici, este construita in sistem p+1. Decoratiile sunt prezente si aici preponderent in fasia superioara a fatadei, in apropierea corinisei.Compozitia fatadei nu arata existenta in trecut a vreunei functiuni pubilice sau comerciale la parterul cladirii.
A doua cladire prezinta decoratii atat cu motive vegetale cat si antropomorfe. Ele sunt regasite atat in zona intrarii principale cat si la parapetul balcoanelor. Parapetul balcoanelor, aflat intr-o stare de degradare accentuata, este realizat din beton armat.
In legatura cu limbajul decorativ prezent in primul si al doilea exemplu, vroiam sa fac o paralela cu motivul funzelor de castan prezentat de Marius-Marcu Lepadat in volumul “Fetele ornamentului, arhitectura bucuresteana a secolului 20”. Acest motiv , prezent in arhitectura anilor 20’ din Bucuresti, desi nu este o tema clasica a ornamenticii, se asociaza ( de catre autorul citat) mai curand cu limbajul Art Nouveau.
In privinta celui de-al treilea exemplu vad unele similaritati cu limbajul ornamental folosit in Bucuresti in cazul cladirii cinematografului Dacia ( fost “Alexandru Popov”, fost “Marconi”). Acesta a fost construit in anul 1905 – cateva poze care sa sustina comparatia mai jos via “bucurestii vechi si noi”
Povestea garii Galati am aflat-o cel mai detaliat de pe un site.Rezultatul finit l-am vazut insa inainte sa stiu aceasta poveste.
Gara este situata in vale, tot dealul care coboara catre ea fiind in reconstructie. Strazile sunt in parte inca pavate cu piatra cubica travesata de sinele de tramvai iar lateral din loc in loc se mai vad cladiri apartinand fondului vechi construit.
Cladirea noua a garii pare disproportionat de mare fata de importanta Galatiului ca punct nodal feroviar.Constructia al carei proiect a demarat in plina guvernare PSD pare a fi fost un aranjament prea putin transparent din care nu se stie exact cu cat anume a fost platita firma de constructii care a executat proiectul.Firma de proiectare de arhitectura nu am resuit sa o descopar ( dar as aprecia orice indiciu in acest sens daca se inatmpla sa stie cineva).
Imaginea ansamblului este foarte agresiva si persistenta. Intrebarile se pun astefel din mai multe puncte de vedere.
Judecand cladirea strict din punct de vedere al exprimarii plastice , se produce o cacofonie legata de folosirea improprie a limbajului caracteristic structurilor metalice . Structurile reticulate sunt constructii ce permit deschideri ample, au nevoie doar de sustineri punctuale, nu necesita grinzi intrucat ele in sine sunt puternic rigidizate prin intermediul legaturilor triangulate.Pentru acoperirea cladirii garii s-a ales un asemenea tip de structura tocmai din aceste motive.Insa gara avea desigur nevoie de o serie de spatii tehnice si astfel pe nivelul sau inferior s-a realizat o structura secundara fata de cea de sustinere a acoperisului – in cazul de fata structura aleasa a fost una din beton armat. Felul in care cele doua sisteme structurale – structura de sustinere a acoperisului si structura portanta a fatadei pe de-o parte si structura de beton a zonei de spatii tehnice pe de alta parte– se leaga intre ele este mai mult decat nefericit. In primul rand senzatia de lipsa de armonie este data de butaforiile structurale folosite – stalpi si grinzi false fara nici un rol structural real. In al doilea rand diferenta de scara evidenta intre dimensionarea golurilor din zona tehnica si fatada cortina retrasa cu care se inchide cladirea garii da senzatia ca intraga zona tehnica a scapat proiectului initial si a fost improvizata si anexata ulterior.
Din punctual de vedere al proiectarii de instalatii intebarile si observatiile principale se refera la rezolvarea scurgerii apelor pluviale si a pozitionarii instalatiilor de aerisire.Este evident ca o acoperire pe o suprafata precum cea a garii din Galati va avea nevoie sa colecteze un volum mare de ape pluviale, totusi “ritmarea” fatadei cu burlane de scurgere pe fiecare pas structural pare o gafa cu atat mai mare cu cat se intampla pe fatada principala si in dreptul accesului principal.Probelma “aparentei” rezolvarii instalatiilor este prezenta si pentru instalatiile de gaze.
La interior problemele raman aceleasi – instalatiile de ventilatii raman perfect vizibile, articularea spatiilor tehnice de structura de sustinere a acoperisului este neindemanatica.
Toate releva o proasta corelare intre specialitati si o prea subreda adptare la folosirea unor materiale si sisteme structurale diferite ca tehnologie si expresie arhitecturala fata de cele traditionale.
Si cateva imagini menite sa sustina textul de mai sus:
Sunt destul de rare cariatidele si atlantii in arhitectura eclectica a vechiului Bucuresti.Statuile decorative incluse in estetica de fatada dar care nu pot fi incluse in categoria cariatide/atlanti (deci fara rol de sustinere aparent sau real) sunt inca si mai rare -un exemplu inca bine pastrat se poate vedea pe Bulevardul Elisabeta.
Raritatea unor astfel de elemente de decorare a fatadei am constientizat-o poate cel mai bine acum ceva luni bune ,intr-o curte a unui bar (in care poti gasi orice de la sigle cu route66 pana la caini melomani supraponderali) in zona calea Grivitei . In curtea improbabila si cu o geometrie pe care nici un extras de carte funciara nu-o poate complet explica, sprijinita de un calcan statea statuia din pozele de mai jos.
La prima vedere , printre mesele de lemn grupate in jurul catorva copaci , intr-o liniste de inceput de lume intrerupta doar de ceva cantece improvizate de chitara impresia e foarte puternica.Soarta bietei statui, a carei expresie a fetei de la uzura s-a transformat intr-o disperare muta, pare identica cu cea a zonei Grivita.Candva o zona de case mic-burgheze cochete astazi ea este uitata cu fiecare casa daramata si cu fiecare nou turn de sticla ridicat.
Iar initiative si resursele de a renova ce merita pastrat din zona par minime in conditiile in care majoritatea caselor sunt ocupate abuziv.O alta parte din case sunt puse la vanzare pe sume care desi ridicate par mici raportate la profitul ce se poate scoate prin constructia unei cladiri de birouri.Schimbarea vine incet si sigur dinspre Piata Victoriei catre gara de Nord.
Dar pana cand aceasta se va intampla este imbucurator ca mai exista mici redute in care bucati de trecut mai exista.Mai mult decat prezente fizice arhitecturale ce se conserva, in cazul de fata este salvata (temporar) o tipologie de spatiu urban – gradina de vara, atat de prezenta in viata sociala a bucurestenilor la inceput de secol.Evolutia este cuvantul la ordinea zilei si asa cum in anii ’30 terasa Otetelesanu lasa in urma demolarii un teren gol liber perfect pentru constructia palatului telefoanelor (pentru o poveste mai detaliata a casei Otetelesanu – Lelia Zamani “Oameni si locuri din vechiul Bucuresti”)la fel astazi vechi locuri ale Bucurestiului sunt daramate pentru a lasa loc unor noi turnuri.
Indiferent de reusita unui partiu de arhitectura ( tradusa prin functionalitate), interfata de care ne lovim zilnic la majoritatea cladirilor este cea a zidurilor.In multe cladiri nu ajungem sa calcam niciodata – cladirea CEC-ului spre exemplu sau palatul telefoanelor raman imagini emblematice pentru Bucuresti cu toate ca marea majoritate nu au calcat in viata lor inauntru si cu atat mai putin nu stiu cand si in ce conditii au fost construite cladirile.Sunt practic cutii cu care lumea s-a obisnuit sa se intalneasca in drumul zilnic (De ce ne-am mai mira oare ca atunci cand una dispare, lipsa sa nu este simtita, ea fiind curand inlocuita de o “cutie contemporana” cu un continut la fel de neinteresant pentru trecator).
Proiectul “zilele bucurestiului” (si prin asta ma refer strict la programul de proiectii ce a folosit ca suport cladirea Facultatii de Arhitectura, Cladirea Ministerului Agriculturii si Universitatea) a incercat exact acest lucru – sa realizeze o punte intre privitor (in postura de consummator de arhitectura) si produsul de arhitectura, prin medierea imaginii.Gestul, desi poate prea subtil pentru caracterul campenesc inevitabil al manifestarii din care a facut parte, este admirabil .Este poate o prima incercare de a introduce notiunea de joc ca mod de relationare intre privitori si cadru urban. Scopul final al jocului este desigur asumarea spatiului urban si sentimental de identificare.
In acelasi timp gestul te trimite cu gandul la mai multe aspecte dintre care poate cel mai important este procesul de proiectare “secunda”.Prin proiectare secunda inteleg un proces activ atat din interior catre exterior cat si dinspre exterior catre interior.
Procesul dinspre interior catre exterior rezulta din existenta unui a unui suflet al obiectului de arhitectura care se traduce prin insasi viata ce are loc in interiorul sau si care duce la o perpetua metamofoza vizibila in plan fizic.Ideea a fost foarte plastic prezentata prin proiectia cu numele de “trapped”.
Procesul dinspre exterior catre interior este legat de perceptia subiectiva a consumatorului de arhitectura despre obiectul de arhitectura.Desi este un proces subiectiv, el duce la existenta mai multor obiecte de arhitectura virtuale in “urna” sau “cochilia” unei unice cladiri.Si, poate si mai important, aceasta relatie afectiva rezultata din perceptii subiective este cea care dicteaza soarta cladirii ( cate cladiri parte din patrimoniu istoric al bucurestiului nu au fost déjà demolate sau macelarite tocmai pentru ca nu au fost iubite suficient de oameni incat sa fie aparate?).Nu este nevoie sa vezi cladirea universitatii “imbracata” succesiv in benzi colorate, imagini cu pahare, sau poate cel mai sugestiv “calcata”de picioare din pas grabit (este un drum in definitiv chiar si la modul figurat) pentru a intelege caracterul profund subiectiv al spatiilor.Dar poate ca uneori avem nevoie de astfel de lectii pentru a ne re-aminti (sau alternativ pentru a invata) regulile jocului.
